„Există însă o forță extraodinară în fiecare mamă, o forță de care parcă și Universul este uneori suprins și pe care o cunoaștem în momentul în care devenim mame. O mamă este de neoprit. Pentru că puterea unei mame este infinită!”
Sunt câteva dintre rândurile dintr-o scrisoare pe care am primit-o recent, de la Daniela. Mi s-a pus un nod în gât. Am simțit presiune în ochi și am înghițit în sec. Un val întreg de emoții m-a lovit neașteptat de tare. Mi-a venit să plâng.
Sunt Diana, o mamă ca și tine. Am două fetițe: Clara (4 ani și 4 luni) și Eva (1 an și 8 luni). La cea de-a doua sarcină mi s-au rupt membranele acasă. Stăteam pe canapea și mâncam popcorn la 23:30, sub pretextul „gravizeniei”. Același motiv vinovat pe care l-am invocat și când am mâncat ciocolată și tiramisu și napolitane cu alune și tot neamul lor de dulciuri. Așadar, cele peste 20 de kilograme acumulate în cea de-a doua sarcină nu m-au luat deloc prin surprindere. Mi le-am asumat pe toate, cu vârf și îndesat. Dar să nu ne îndepărtăm de subiect.
Și cum stăteam eu pe canapea, cu burta mare și rotundă la cele 37 de săptămâni și 3 zile de sarcină, am avut o contracție foarte puternică, urmată imediat de ruperea membranelor. Mi-am luat dosarul, bagajul și am pornit spre maternitate. Era timpul să o cunoaștem pe Eva, cea de-a doua minune din viețile noastre. Am ajuns la spital, am născut prin cezariană în zori de zi, pe la 07:30.
Mi-au arătat mogâldeața. Era mică, curată, frumoasă, cu gurița cât un năsturel. Căuta deja cu buzele trandafirii să se mufeze la sân. I-am pupat obrăjorul pufos și călduț, după care neonatologul a preluat-o pentru curățare, măsurători și toate cele. Era a doua naștere prin cezariană. Recuperarea, în cazul meu, a fost mult mai ușoară. Eram fericită, fără dureri prea mari. Eram familiarizată cu ce înseamnă un nou-născut. Știam cum s-o manevrez, cum s-o atașez la sân. Într-o clipă, însă, din calmul și fericirea, care păreau de neclintit, am căzut într-o groapă imensă a spaimelor. Am trăit panica cea mai puternică din viața mea de mamă până în acel moment. Ce s-a întâmplat?
Puterea mamelor este infinită. Cum fericirea avea să se transforme în cea mai intensă spaimă
Mă ridicasem din pat să-i schimb scutecul Evei. Am așezat-o pe măsuța de înfășat și am întins mâna după un scutec curat. În momentul în care m-am uitat din nou la ea, Eva nu mai respira. Începea să se schimbe la culoare. Era clar că ceva nu îi permitea să tragă aer. Am ridicat-o, am întors-o, am așezat-o pe braț și am început să o bat pe spate. Am strigat la colega mea de salon, care împietrise și ea de spaimă, să sune asistentele de la neonatologie. Am ieșit din salon cu omulețul care era mai mic decât o pisică, avea sub 3 kg și 50 de cm, negru, pe braț, strigând după ajutor.
Nu știu eu cum arătam în acele momente, însă cu siguranță nu aveam bujori în obraji. Mă uitam la micuța din brațele mele și o vedeam moale și neagră. Pentru câteva secunde am crezut că nu mai e. Apoi, dintr-o dată, probabil ajutată de bătăile între omoplați pe care i le-am tot dat, și-a revenit. A început să plângă. A fost cel mai așteptat sunet din toată viața mea. A fost sunetul care mi-a alungat cea mai mare durere pe care o poate simți o mamă pe lumea aceasta. Au venit între timp și asistentele, într-un suflet. Au verificat-o. Se înecase cu secreții. Încă nu se curățase complet după naștere.
Au stat cu noi și s-au asigurat că e totul bine. Au așteptat să pun fetița la sân, apoi au plecat. Am rămas doar eu cu Eva. Colega de salon era la baie. Am izbucnit în cel mai adânc plâns pe care l-am simțit vreodată. Era de parcă întreg sufletul se scurgea în acele lacrimi. Erau atâtea emoții acolo… era spaima cruntă de moarte, era mulțumirea că e în viață, erau: bucurie, recunoștință, dar și teama cruntă că viața e atât de fragilă și că o secundă e de ajuns pentru ca fericirea să se transforme în tragedie.
Nimeni nu luptă cu mai multă putere pe lumea aceasta decât o mamă pentru copilul ei. Puterea mamelor este infinită
Acela a fost momentul în care m-am gândit la toate femeile care au fost nevoite să cunoască cea mai cruntă durere din lumea aceasta. M-am gândit la toate mămicile cărora le-au murit copiii în burtă și care au fost nevoite să nască prunci fără suflare. M-am gândit la mamele care au adus pe lume vieți măsurate în câteva sute de grame, la femeile care au născut copii bolnavi și pentru care întreaga viața s-a transformat într-o luptă contracronometru pentru a-și salva puii.
În momentele în care stăteam pe holul spitalului cu un bebeluș negru în brațe, fără suflare, nu plângeam. Se activase în mine o putere despre care nu știam că există. Eram în stare să răstorn munții, să crăp pereții cu un singur urlet, numai să-mi pot salva copilul. Mamele chiar au o putere infinită, o tărie în fața căreia până și Universul s-ar da doi pași în spate. Când vine vorba despre copilul ei, mama nu are opreliști. Nimic nu e prea greu. Nimic nu e imposibil.
Vreau să știi dragă mamă, da tu, cea care citești rândurile acestea că #EștiMaiPuternicăDecâtCrezi și tu, pentru copilul tău, #EștiCeaMaiBunăMamă. Așadar, când îți mai trece prin cap să te compari cu alte mame sau când îți faci o mie de gânduri din cauză că nu faci lucrurile pe cât de bine ai vrea, gândește-te că:
Ai un copil care aleargă către tine cu zâmbetul pe buze și cu brațele deschise să te strângă în cea mai puternică îmbrățișare din lumea aceasta.
Ai un copil pe care să-l strângi în brațe înainte de somn, în timp ce îi simți mirosul, îi simți căldura trupușorului mic și îi pupi creștetul.
Ai un copil care te strigă „mamă” de o mie de ori pe zi și îți pune cele mai dificile întrebări. Ai un suflet care îți spune „te iubesc” și ți-o spune din toată inima lui curată cu 100% iubire necondiționată.
Dragă mamă, mulțumește din tot sufletul tău că AI un copil!
Și oricât de greu ți-ar fi și ori de câte ori simți că nu mai poți și că ești pe punctul de a claca, amintește-ți că #EștiMaiPuternicăDecâtCrezi și doar tu poți fi și ești #EștiCeaMaiBunăMamă pentru copilul tău!
