Isabela, despre lupta cu depresia postnatală: „Am fost la marginea prăpastiei și era cât pe ce să sar”. Isabela este mămica unui băiețel de 6 luni. Încă de la nașterea copilului avea o viață aparent perfectă. A născut copilul pe care și l-a dorit enorm și avea un soț care îi iubea nespus pe amândoi. Ce motive ar fi avut să nu fie fericită? Tot aparent, niciunul. Dar Isabela a pășit ușor, ușor într-o depresie postnatală extrem de agresivă. Nu se putea conecta cu bebelușul, nu se putea odihni și a început să aibă gânduri negre. Parcă cineva o împingea să-și facă sieși rău, dar și copilului. Își imagina fel de fel de lucruri. Se gândea mereu la moarte și la moduri prin care o putea aduce. Isabela a avut curajul să ceară ajutor specializat, iar acest lucru i-a salvat viața. Mămica a ales să-și împărtășească povestea cu membrele comunității noastre. Și-a deschis sufletul pentru a putea ajuta și alte femei care se luptă cu demonii depresiei. Citiți cu multă atenție povestea Isabelei, exact așa cum ne-a împărtășit-o ea. Mulțumim, Isabela pentru curaj și știm că povestea ta va fi de ajutor!
Isabela, despre lupta cu depresia postnatală: „Am fost la marginea prăpastiei și era cât pe ce să sar”
„Bună! Mă numesc Isabela, si as vrea sa va relatez experiența mea la naștere și ce a urmat după. O naștere traumatizantă, urmată de o depresie. Vă rog să nu judecați.
Am un băiețel de 6 luni. Nasterea a avut loc în Germania, la un spital de stat, dotat cu o sectie specială pentru nou-născuți.
Sarcina, în mare parte a fost fără probleme. La morfologia din al doilea trimestru , doamna doctor i-a descoperit lui bebe o depunere de calciu în ficat, motiv pentru care mi-a fost recomandat să nasc la spitalul respectiv. Am fost încurajată, atât de doamna doctor care mi-a supravegheat sarcina, cât și de specialista la care am fost trimisă în timpul sarcinii (pentru o investigație mai amănunțită a pietrei de calciu), că nu este motiv de îngrijorare, lucru care a fost adevărat.
Ziua nașterii a venit. Contracțiile au început ușor în seara de duminică, așa că am decis să mergem la clinică, având în vedere că îmi era teamă, fiind și prima naștere. Am decis să rămân peste noapte la clinică, fiind inițial consultată de o moașă, care mi-a spus ca am dilatație abia 1 și aș putea să mai stau câteva ore acasă sau să rămân internată.
La ora 2:00 contracțiile s-au regularizat și erau mai puternice. La ora 4:00 mi s-au rupt membranele, și atunci contracțiile au început să devină extrem de dureroase. Ajunsesem la dilatatie 5-6 și am rugat moașa să informeze doctorul anestezist că doresc epidurală. După efectuarea formalităților, la ora 06:00 mi-a fost făcuta epidurala. Moașa proaspat intrată în tură – o femeie cu voce de înger, mi-a luat capul și mi-l sprijinea de pieptul ei. Îmi vorbea și încerca să mă liniștească.
Eram atât de obosită în timpul procedurii și tremuram de durere… Nu am putut să stau nemișcată, motiv pentru care am avut nevoie de două epidurale, prima neavând efectul dorit. În sfârsit, durerile au dispărut. După epidurală, am putut să mă odihnesc câteva ore.
Dimineața, la ora 9:00 am fost consultată din nou și mi s-a spus că pot suna soțul, căci aveam dilatație maximă și în cel mult o oră urma să nasc. M-am bucurat si eram nerăbdătoare. Urma să îmi cunosc puiul mult dorit. Soțul era pe drum și a ajuns imediat.
O oră a trecut, apoi încă o oră și încă o oră. Nici un semn să vina bebe. După un nou consult mi s-a spus că bebe nu este încă coborât și că s-a întors din poziția de naștere, așa că încă 2 ore le-am petrecut în genunchi, sprijinită în coate, cu partea de jos a corpului sub influența anesteziei și făcând mișcări de balans și torsiuni până când bebe a revenit înapoi în poziție.
Sunt preluată mai departe de moașa intrată în tura de după-masă. Părea că în sfârșit aveam să nasc, căci mi s-a spus că e timpul să încep să împing și așa am făcut. Doar că bebe tot nu voia să coboare, iar contracțiile și-au redus frecvența.
Un medic de gardă a venit și ne-a informat că urmează să efectueze o procedură prin care urma să recolteze sânge din capul copilului, ei fiind de părere că bebe nu coboară din cauză că este stresat. Eu nu am vazut sau simțit procedura, dar am auzit un „click” și am putut să văd teama pe chipul soțului, lucru care m-a neliniștit.
Analizele au fost în regulă, așa că au urmat încă câteva ore de împins. Fără rezultat.
După un travaliu de 18 ore, Isabela a născut prin cezariană, sub anestezie generală
După 18 ore de travaliu eram extenuată. Lacrimile îmi curgeau de oboseală și frustrare. Tot ce voiam era să iasă copilul și să închid pentru o secundă ochii să dorm. Aveam impresia că totul se mișcă în reluare și sfârșitul era departe. Am început să tremur incontrolabil și plângeam. Rugam soțul să mă ducă înapoi acasă, căci nu mai vreau să nasc: „Vreau acasă! Te rog! Vreau să se termine odată. Nu mai pot. Nu mai vreau să nasc. Vreau să închid ochii și să dorm. Ieși odată din mine!!!”
La ora 17:00 seara au venit două doamne doctor cu hârtiile pregătite să îmi dau acordul pentru cezariană, căci dura deja de mult prea mult timp și fără rezultat.
Plângeam, nu puteam să mă concentrez la nimic, tremuram și îmi era frig. Doamnele doctor îmi expuneau riscurile unei cezariene și le spuneam:
– Sunt de acord cu tot, numai operați-mă. Dați-i soțului să semneze.
– Nu, doamnă! Trebuie să semnați dumneavoastră.
Am semnat, mai degraba mâzgălit, căci nu mai știam ce fac.
M-au dus în sala preoperatorie pentru pregătiri. M-au rugat să îi ajut să mă mute pe patul operator. N-am putut. Repetam încontinuu: „Vă rog! Îmi e frig. De ce tremur? Tremur atât de tare. Vreau să dorm.”
Am ajuns în sala de operații. Tot ce vedeam era un reflector ce mă orbea. Aud voci și întorc capul. O echipă de medici și asistenți roia în jurul meu. Domnul doctor mă mângâie pe umăr și îmi șoptește:
– Vă mai facem un booster de epidurală și imediat scăpați. O să îl aveți pe bebe în brațe imediat.
– Vă rog domnule doctor, faceți-mi anestezie generală. Vă rog!
– Dar de ce? Nu o să simțiți nimic.
– Vă rog! Sunt obosită. Nu mai pot. Vreau să dorm. Am început să plâng.
Își întoarce capul către echipă si aud: „Îi facem anestezie generală”.
Mi se pune o mască de oxigen pe față si sunt rugată să inspir.
Încerc să trag aer în piept și nu pot, simțeam că mă sufoc.
-Da-ți drumul la mască va rog, e blocată, nu vine nimic.
– Inspirați adânc, oxigenul este pornit.
– Nu vine nimic, mă sufoc, vă rog. Nu pot să respir.
– Liniștiți-vă si încercați să inspirați. Primiți 8 litri de oxigen pe mască.
Nu puteam în continuare să respir. Hiperventilam și aveam impresia că mă sufoc. Eram prea extenuată să mai trag aer în mine. Încercam să scot gura de sub mască să pot respira , dar asistenta îmi fixa masca de oxigen la loc. Simt cum mi se face somn, cum corpul nu mai reacționează. Mi se face teamă, încep să plâng și nu mai știu apoi nimic….
În primele momente în care și-a ținut copilul în brațe, Isabela nu s-a putut conecta cu el: „Mi-l pune în brațe , mă uit la el și nu simt nimic. Absolut nimic”
Mă trezesc peste două ore, singură la Terapie Intensivă. Încerc să mă ridic, dar nu am putere.
Am scăpat! În sfârșit am scăpat!
O asistentă mă observă și vine la mine.
-Vă rog! Îmi e sete. Cât e ora? Unde este soțul meu? Unde este copilul? Copilul e bine?
– Copilul este bine. Este cu tatăl lui. Este aproape ora 20:00. Vor veni îndată la dumneavoastră și îmi udă buzele cu apă.
Îi văd. Intră pe ușa. Soțul meu are ochii roșii. A plâns. Ține bebelușul strâns la piept, înfofolit în fașă. Vreau copilul. Mi-l pune în brațe , mă uit la el și nu simt nimic. Absolut nimic. Nu bag de seama. Sunt obosită, cred că e normal.
– Ia-l de pe mine, te rog. Vreau să beau apa. Îmi e sete.
Primesc apă. Sunt obosită încă. De ce? Vreau să dorm mai departe. Corpul îmi e sleit de puteri.
Soțul îmi dă detaliile copilului și ora la cât am născut. A mers totul bine. E fericit. Îl văd cum plânge de fericire. De ce nu simt și eu același lucru? Am născut un băiețel de 3800g, frumos, sănătos, curat.
Ce e cu mine? E normal? E de la oboseală? Sunt încă anesteziată? Nu bag în seama prea mult aceste întrebări din capul meu.
Mi se dă copilul, soțul ne sărută și o asistentă ne conduce către salon.
Mă simt ușurată că am născut.
În cap aud: „Ai un copil. Dă-i să sugă! Ești mama lui. Ai uitat de ora magică? Când pui copilul la piept se trezește instinctul de mamă și o să simți o iubire ce te va copleși.”
Pun copilul la sân. Așteptam să sugă, să vină lapte, dar nu vrea și nici laptele nu vine. Se liniștește însă când îl iau în brațe. Am un copil.
Sotul pleacă la indicația asistentei și rămân cu copilul. Afară e întuneric. Suntem singuri și în salon e frig. Sun asistenta și o rog să închidă geamul. O întreb de ce nu suge copilul și îmi spune că probabil e obosit și trebuie să se odihnească. Părăsește salonul și rămân cu bebelușul. „Ce fac acum? Îl pun în pat? I-o fi frig? I-o fi foame? Nu știu ce să fac. Îmi e teamă.”
Orele trec si nu pot să adorm. Mă uit doar la copil și nu știu ce să îi fac. Sun din nou la asistentă:
– Doamnă! Îmi puteți lua copilul, vă rog? Măcar o oră. Vreau să dorm puțin.
– Îmi pare rău! Nu se poate. Copilul trebuie să rămână cu mama și pleacă.
Lampa de noapte e aprinsă. Îl văd cum scoate pe gură un lichid roșu. Mi se face teamă și sun din nou la asistentă.
– Bebelușul meu scuipă sânge. Ce sa fac?
– Nu este sânge. Liniștiți-vă. Încă își curăță căile de lichid.
Raman din nou singură. Mă uit la el. Este atât de mic, piele atât de curată. Doarme așa de frumos. E un bebeluș. E copilul meu. Sunt mamă. Oare așa se simte iubirea? De ce nu simt cel puțin aceeași iubire pe care i-o port soțului?
Incerc sa alung aceste gânduri și sa adorm. Se face dimineața si vin asistentele să mă ajute să mă spăl. Vor să mă ajute:
– Mulțumesc, dar mă descurc singură.
Încerc să mă ridic, dar mă prăbușesc înapoi pe pat de durere și încep să plâng. Mă simt atât de neputincioasă. Mă uit la asistente și le văd milă în ochi. Urăsc sentimentul ăsta.
Reușesc într-un final, cu ajutor, să mă spăl. E mai bine.
Primesc și vizita unei consultante în alăptare, care îmi pornește lactația și mă ajută să îl atașez pe bebe la sân. Laptele vine, bebe suge și mă bucur. Reușesc în maternitate să îi fac lui bebe un album foto.
Zilele în spital trec. Soțul vine zilnic la noi și stă câteva ore. Stă el cu bebe, așa că pot să îmi fac liniștită baie.
„Sunt obosită. Vreau acasă. Vreau în patul nostru să dorm. Noaptea plâng de dorul lui și de griji. E acasă singur și eu stau aici cu copilul. De ce nu mă gândesc și la copil? De ce îl resping și nu îl iubesc?”. Alung din nou aceste gânduri și încerc să adorm.
În ziua 4 de spitalizare mi se spune că pot pleca acasă. Primesc foile de externare și încep să plâng.
„Ce este cu mine? De ce plâng?” Sun soțul și îi spun că poate veni să ne ia acasă. Mă bucur. În sfârșit acasă.
Totul este pregătit pentru sosirea noastră.
Mă așez în pat. Soțul stă cu bebe și eu adorm câteva ore. Telefonul începe să sune. Toți vor să vadă bebelușul și nimeni pe mine.
Alăptarea a fost pentru mine un chin. Dureri crunte pentru care nu am fost pregătită si nimeni nu mi-a spus nimic.
Credeam că alăptarea e ceva frumos și ușor, nicidecum ce simțeam eu. Uram să îl alăptez pe bebe din cauza durerilor și am vrut de multe ori să renunț, dar o voce din minte îmi spunea: „Cum să renunți? Nu știi că alăptarea e lagătura ta cu bebe? Așa vine dragostea. Și așa nu simți nimic pentru el. Dacă nu îl mai alăptezi o sa fie si mai rău”.
„Zilele trec și eu nu simt nimic pentru copil. De ce? Oare e normal? Nu spun nimănui. Mă vor judeca că sunt o mamă rea și îmi vor lua copilul.”
„Îmi iau copilul? Asta înseamnă că îmi pot recupera viața de dinainte. Pot dormi. Sunt doar eu cu soțul din nou.” Stai! Ce e cu mine? De ce gândesc așa? Termină! Nu e normal. Încep încet să îmi reiau rutina zilnică. Soțul îmi spune să stau liniștită că mă ajută el. Refuz ajutorul și încep, involuntar, să pun presiune pe mine. Telefonul a încetat să mai sune.
„Trebuie să fac mâncare, să calc, să spăl haine, să gătesc. Dacă nu fac toate astea singură o să mă părăsească. Rămân singură cu copilul. Ce fac apoi? Îmi vreau viața de dinainte.” Stai! Ce faci? Nu mai gândi așa. Nu e normal. Nu se gândește nimeni la asta.
Am cuțitul în mână. Mă gândesc cum înjunghii copilul și îl omor. Oh, doamne! De ce gândesc așa? Nu e bine. Nu e normal.
Mergeam la controalele periodice cu bebe, la pediatru. Acolo, în formularul cu întrebări pentru bebe, este și o rubrică destinată mamelor, pentru a depista depresia post-partum. Am vrut să cer atunci ajutor, dar mi-a fost teamă, așa că am bifat cu „Nu” toate întrebările. „Cum să îi spun tocmai pediatrului așa ceva? Va suna serviciile sociale și îmi vor lua copilul. Soțul meu iubește copilul. Dacă nu mai e, nici eu nu îl mai interesez”. Asta era tot ce gândeam la momentul respectiv. Îmi era teamă să spun cuiva ceva.
Atunci când apare un copil, viața socială se schimbă. Nimeni nu mai vine în vizită. Nimeni nu mai sună, în afară de familie. Prietenii se dau și ei la o parte. Cred că o mamă are nevoie să fie singură tot timpul cu bebe. Atât de greșit.
Isabela se adâncea tot mai mult în depresia postnatală. Gândurile erau tot mai negre, iar teama sa tot mai mare: „E posedat. Sunt sigură că e posedat”
Zilele trec și încerc să alung gândurile astea negative. Nu reușesc să dorm. Am în cap doar imagini cum mor, cum tabloul de pe perete îmi cade în cap și îmi crapă craniul. Mă vedeam din exterior moartă în pat și sângerând.
Mă trezesc noaptea să alăptez copilul. Mă doare. Mă dor sânii și corpul. Sunt așa epuizată. Mă uit la copil. De ce îmi e teamă de el? De ce are ochii tulburi? „E posedat. Sunt sigură că e posedat”. Aud pași. Mi se pare că văd o siluetă în ușă și cred că e soțul meu. Mă întorc și nu e nimeni. El doarme. Copilul se uită la mine în continuare cu ochi tulburi. Mi se face teamă și mă duc din nou în dormitor.
Se face ziuă. E mai bine. E lumină și e totul normal.
Copilul doarme liniștit pe canapea și eu mă uit la un film. Gândurile revin. „Vreau să îi apăs pe fontanelă, vreau să îi apăs tare și să îi dau cu călcâiul în cap. Vreau să îl iau de picioare și să dau cu el de perete să îi sparg capul. Să îl omor. Și dacă moare, ce?! Fac altul.”
Încetează! Încetează odată! Ești nebună? De ce gândești așa? Nu e bine. Nu spune nimanui, îți vor lua copilul și soțul te va părăsi. Taci! Taci! Taci!
De ce nu pot scăpa de gândurile astea?
Trebuie să vorbesc cu cineva. Știu! Îi voi spune soțului. Ba nu! O să creadă că ești o mamă rea și va pleca cu tot cu copil. Vor fugi de tine.
Încă am burtă. Arăt oribil. Sunt dizgrațioasă. Îmi e scârbă de mine. Oare el ce vede? Sigur vede la fel. Îi pasă doar de copil. Stă numai cu copilul, nu mai are nevoie de mine. O să își caute alta.
„Știu! O să îl sugrum la noapte și rămânem iar noi doi. O să fie ca înainte.”
Ba nu! Încetează! Dacă faci asta se va despărți de tine și vei merge la pușcărie. Taci! Nu spune nimănui și nu te mai gândi la asta.
De ce nu pot să mă liniștesc? De ce am gândurile astea? Este oribil ce simt și ce gândesc. În cap este așa de mult zgomot. De fiecare dată când intru în sufragerie, mă aștept ca bebe să fie mort, să îl găsesc vânăt și fără suflare. Îmi e teamă că toți vor crede că i-am făcut eu ceva. Voi rămâne singură.
Soțul ia copilul și ies la plimbare, iar eu intru să îmi fac o baie. Sunt obosită și stresată. Aud copilul cum plânge și ies repede din baie. Mă duc în sufragerie și nu e nimeni. Halucinez? Sunt sigură că bebe plângea, dar ei sunt încă la plimbare. Aud zgomote în casă, lucruri care cad. Mai este cineva cu mine în casă?! Termină! E doar mintea ta. Ești singură.
„Intrasem fără să știu într-o depresie post-partum. Aveam să aflu mai târziu asta.”
Eram din ce în ce mai tensionată și mai obosită pe zi ce trece. Mă prefăceam în fața tuturor că am cea mai minunată viață și sunt cea mai norocoasă femeie. Eu nu simțeam asta. Trebuia să mă prefac, altfel voi rămâne singură. Nu trebuie să afle nimeni.
Asta era tot ce gândeam. 24/24 și 7/7.
Îmi era teamă să spun cuiva ceva. Pentru copil nu simțeam în continuare nimic. Nu îmi doream să îl iau în brațe, să îl sărut, să mă joc cu el sau să îi vorbesc drăgăstos.
Ne-am certat. I-am vorbit urât. Am plecat de acasă și mă simt vinovată.
„De ce fac asta? Eu nu sunt așa. De ce nu pot să mă controlez? Nu merit iubire. Merit să fiu singură. Sunt o povară.”
Văd un pod și o voce îmi răsună încontinuu în minte: „Aruncă-te! O să scapi de suferință. Nu o să mai chinui pe nimeni. O să fie bine pentru toți. Nu vei mai fi o povară. Aruncă-te! Sari!”
Nu! Nu vreau să fac asta. Am crescut fără tată. Nu vreau să facă la fel și copilul meu.
Am fost la marginea prăpastiei și era cât pe ce să sar.
Am dus mult timp o luptă continuă cu mine, cu gândurile mele negative și nenorocite, cu nesiguranță și teamă. M-am prefăcut că e totul bine și minunat. Nimeni nu a știut nimic. M-am închis în mine și nu mai vorbeam cu soțul, cu nimeni. Păstram aparențele în fața lumii că e totul bine. Nimeni nu trebuia să afle.
Plâgeam fără motiv. Mă învinovățeam că mi-am dorit copil și nu îl iubesc. De ce mă bucur când plânge și suferă? Nu e normal. E un suflet nevinonat care își vrea părinții, mai ales mama. E dependent de mine, de pielea și de laptele meu. De ce nu pot să îl iubesc? Chiar atât de defectă sunt? Nu am dorit niciodată răul cuiva. De ce simt asta pentru copilul meu?
Pierdusem contactul cu realitatea. Aveam halucinații din lipsa somnului. Gândurile nu se opreau. Nu le puteam opri. Nu mai pot!
Am cedat și i-am spus soțului tot: „Sunt nebună. Am nevoie de ajutor”.
Mi-a fost așa de greu să verbalizez tot. M-a înțeles și nu a judecat. Îi mulțumesc pentru tot. Mi-a demonstrat atunci, și nu numai ce înseamnă „împreună la bine și la greu, în sănătate și în boală”.
Am ajuns împreună la concluzia că sufar de depresie post-partum. Nu voiam să accept. Eu? Tocmai eu? Am fost mereu o persoană plină de viață și veselă. Cum tocmai eu să sufăr de depresie? De ce? Cu ce am greșit?
„Am cerut ajutor specializat. Doi psihologi, o moașă, soțul și o prietenă (care a trecut prin așa ceva) m-au ajutat. Datorită lor sunt încă în viață.”
Am cerut ajutor specializat. Doi psihologi, o moașă, soțul și o prietenă (care a trecut prin așa ceva) m-au ajutat. Datorită lor sunt încă în viață. Am încercat tot felul de metode, dar singurele care au avut efect au fost antidepresivele.
Câteva luni mai târziu am înțeles că nu era vina mea. Nașterea m-a traumatizat și hormonii. Nu am putut controla nimic din ce avea să vină.
Nu mi-a mai fost rușine și am început să mai spun când și când că sufăr de depresie.
Nu m-am vindecat încă, dar este mai bine. Sunt încrezătoare că o să fie și mai bine. Am nevoie de timp. Înțelegere și iubire primesc deja. Relația cu bebele meu minunat este cu mult îmbunătățită. Îl iubesc.
Mai am încă regresii ale depresiei, dar le țin sub control.
Nu sunteți singure, mămici. E greu, dar o să treacă. Nu sunteți defecte, nu sunteți o povară. Cereți ajutor și nu țineți în voi. Nu trebuie să luptați singure cu depresia. Este greu, pentru că nimeni nu vorbește despre așa ceva.
Societatea nu vrea să auda astfel de lucruri de la o mamă. Nimeni nu vrea să audă că nu îți iubești copilul, sau și mai rău, că vrei să îi faci rău.
Nu i-aș face niciodată lui sau mie rău. Așa de greu îmi era să îmi controlez gândurile. Nu puteam. Mă luptam cu rațiunea. O depresie, despre care, dacă cineva mi-ar fi spus înainte, m-aș fi pregătit mai bine și aș fi manevrat-o mai ușor.
Fiecare experiență a nașterii este unică. Ea este relatată așa cum a fost percepută de mama în cauză. Dacă sunt cititoare care au avut parte de o altfel de experiență în aceeași unitate medicală (sau alta), le invităm să își împărtășească poveștile.
Dacă doriți să vă împărtășiți povestea nașterii, sub toate aspectele, fie ele pozitive sau negative, ne puteți scrie pe adresa de e-mail demamici@gmail.com sau pe pagina de Facebook De mamici.
Tot aici puteți atașa și fotografii pe care doriți să le faceți publice. Nu există limită de cuvinte. Ne rezervăm dreptul de a selecta poveștile care urmează să fie publicate. Prin împărtășirea poveștii și publicarea ei, vă asumați veridicitatea celor relatate!
Vezi și: Depresia postnatala. Furia, simptomul care nu m-a lasat sa fiu mama care speram sa fiu | Demamici.ro
