Naștere umilitoare, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată | Demamici.ro

Umilită la naștere, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată | Demamici.ro

Naștere umilitoare, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată. Povestea Mariei este una cu impact emoțional. Este dovada că empatia și susținerea lipsesc cu desăvârșire în anumite unități spitalicești, iar unele cadrele medicale se transformă din persoanele care ar trebui să aibă grijă de viitoarele mame în persoanele care le maltratează și le fac ziua nașterii un adevărat coșmar.

Naștere umilitoare, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată

Fără a interveni asupra textului, vă invităm să citiți povestea Mariei care a născut la Spitalul Municipal Roman

„Buna, numele meu este Maria și aceasta este experiența nașterii mele la Spitalul Municipal Roman, naștere care m-a făcut să nu îmi mai doresc să nasc la un spital de stat.

Era o zi frumoasă de vară, mult așteptata liniuță a apărut pe testul de sarcină. Îmi trezesc soțul la 06:00 dimineața să îi dau marea veste, apoi îmi anunț prietena că da, voi deveni mamă.

Lunile au trecut. Sarcina nu a fost deloc ușoară, dar am reușit să o duc la capăt. Am avut parte de un medic minunat care m-a susținut pe tot parcursul ei. Cu două săptămâni înainte să nasc, Spitalul Județean a fost transformat în spital COVID și toate gravidele au fost redirecționate către Spitalul Municipal Roman. Nu știam niciuna ce se va întâmpla cu noi, cum o să fie, cum o să naștem. A fost un șoc să știm că vom pleca în alt oraș, într-un alt spital unde nu cunoșteam pe nimeni.

Cu câteva zile înainte să fac 42 de săptămâni am simțit că a venit momentul. Mi-am verificat din nou bagajul de maternitate să fiu sigură ca am aproape tot ce trebuie și am așteptat cu emoție să plec la spital.

Am ajuns la Spitalul Roman, mi-am luat la revedere de la soț cu ochii în lacrimi știind că nu va fi lângă mine să mă susțină și am intrat în spital. Ajunsă acolo am dat de un sistem medical infect. La triaj mă vede un medic ginecolog care constată că am venit prea devreme, că nu am dilatație, că sarcina mea este de 38 de săptămâni, nu de 42 și că mă va trimite acasă.

M-am rugat de ea să mă țină până dimineață sub supraveghere căci simțeam că se apropie momentul. Am ajuns pe secția de ginecologie. Nu eram multe fete. Unele se plângeau că nu sunt băgate în seama, altele aveau dureri și nu le credea nimeni. O colega avea apa ruptă de 2 zile și la fel nu o credea nimeni. Am încercat să dorm, însă nu am reușit. Am vorbit în sinea mea cu bebelușul rugând-o să își facă mai repede aparația, căci eram foarte nerăbdătoare.

10 aprilie 2020, momentul în care avea să înceapă trauma mea…

A ajuns medicul în salon să ne vada (ora 8:00), pentru mine avea pregătită externarea. Am rugat-o să mă mai consulte odată înainte să plec. A fost de acord. În timpul consultației îmi zice: „Aoleoo, tu ești de naștere. Ai dilatație 3. Nu mai pleci acasă”.

Eram super fericită că în sfârșit nasc. Mi-am sunat familia, prietenii și le-am zis că a sosit momentul. De la ora 8:00 până la 17:00 au început durerile mari. M-a consultat din 3 în 3 ore medicul să îmi vadă dilatația. Cu fiecare examen durerea era mai intensă. Am strâns din dinți și am zis că asta înseamnă travaliu. La ora 22:00 mă rugam să nu mai simt acele dureri groaznice. Aveam aceeași dilatație. Mă rugam de asistente să mă ajute, să îmi facă ceva, dar nu mă băgau în seamă.

La ora 00:00 am simtit un „poc” în burtă. Mi s -a rupt apa. Colega mea de cameră aflată în travaliu țipa la asistentă să vină la mine. De abia mă puteam ține pe picioare:

Eu: Doamna asistenta, cred că mi s-a rupt apa!
Ea: Ei crezi, nu ți s-a rupt nimic. Te-ai pișat pe tine. De unde știi tu cum se simte apa ruptă? Ești la prima naștere, mai ai de tras. Du-te la baie să te speli cu apă rece că nu ai nimic.

Mă duc la baie și văd că pierd dop. Merg iarăși la ea și îi zic. De data asta m-a crezut. Mă ia de un braț de parcă mă ducea la lagăr și merg cu ea în sala de nașteri. Ajunsă acolo dau peste o moașă groaznică. Mă consultă, îi zic că mă doare și îmi zice că așa îmi trebuie că stau toată ziua cu p*** în sus. Să mă vadă medicul dacă sunt dilatată (de parcă asta ar fi fost alegerea mea)

M-a întreabat de unde sunt și îi spun că din Piatra Neamț și începe să îmi zică: „v-ați ajuns voi astea să veniți aici. Așa vă trebuie dacă ați umblat bezmetice după p***”  Niște cuvinte groaznice ce nu își aveau rostul. M-am așteptat ca într-o țară civilizată să existe și oameni civilizați, mai ales în acele momente delicate.

Mă trimite înapoi în salon zicându-mi că nu sunt de naștere. Ajung în salon plângând, plină de durere. La ora 3:00 dimineața m-am dus în cabinet la asistentă să o rog să îmi facă ceva. Îmi zice că: „off, iar trebuie să te duc în sala de nașteri, iar stau după tine, iar o văd pe aia (n.r. – moașa) pe care n-o înghit deloc.”

Am ajuns în sală și stau în picioare. În fața mea năștea o fată. Printre înjurăturile moașei își făcea apariția un pui de om. Am așteptat să termine cu ea ca să mă vadă. Am luat caietul de gravidă deoarece pe parcursul sarcinii am avut și câteva complicații. I-l dau și mi-l aruncă în față: „Ce-i ăsta? Tu crezi că eu am timp de asta? Nu te mai văita atâta că nu mori. Toate am trecut prin asta. Ți-a trebuit copil, ia și îndură!”

Eu plângeam de durere și cuvintele ei îmi făceau durerea și mai mare. Mă uit la ea cum umple o seringă și îmi zice să mă întorc că îmi face ea ceva de durere că s-a săturat să mă tot vadă la ochi. O întreb ce injecție îmi face și îmi zice că nu e treaba mea, că nu sunt asistentă. Îmi făcuse o injecție, substanță la care eu eram alergică. Scria mare pe caiet i-am zis. A făcut niște ochi mari zicându-mi că așa se face la toate gravidele, indiferent de alergie, să o dreagă.

Rămân lângă sala de nașteri în dureri, singură. Ușa era deschisă, cu niște geamuri mari. Vedeam cum, pe rând, treceau mamele să nască. În noaptea aia se năștea pe „bandă rulantă”. Auzeam cum țipau la ele să nască, că nu au la dispoziție toată noaptea.

Cu forța pe care o mai aveam în mine am strigat să vină cineva. Simțeam că mor. Am leșinat de durere. I s-a făcut milă de mine unei asistente și mi-a pus oxigen la nas. Lângă mine mai era un pat unde a venit colega mea de cameră. Ne încurajam una pe cealaltă.

La ora 6:00 vine medicul de gardă să mă vadă. Îmi zice că copilul nu este coborât și trebuie să împing. Îmi pune perfuzie cu oxitocină. Dilatația era 10. Atunci am simțit apogeul durerilor. Am fost tratată ca ultimul om. M-am simțit ca ultima cârpă. Mă rugam să se termine mai repede. La ora 07:00 vine moașa și îmi face 3 injecții subpubian din jumătate în jumătate de oră.

Era ora 9:00. În cameră și-a făcut apariția ginecologul să îmi spună că mă pregătește de cezariană, fără explicații. O rog să mă ducă în sala de naștere, să încerc să nasc. Am ajuns acolo și îmi zice că a venit momentul. Am început să împing cu ultimele puteri printre înjurăturile moașei, asistenta care țipa la mine că îmi omor copilul, infirmiera ce mă apăsa într-un mod grotesc pe burtă.

Ora 9:15 apare pe lume cel mai minunat copil. Am văzut-o prin ceață, de la spate. Au luat-o și nu am mai văzut-o până seara. Nu mi-au arătat-o să o văd. Nu m-au lăsat să o ating. Simțeam fiecare cusătură pe viu. Da, m-au cusut ca pe un sac. Ele vorbeau de filme de rețete, însă nu mai conta. Pentru mine se terminase chinul sau cel puțin așa credeam.

M-au dus în salon la 11:00, pe mine și o găleată roșie. Da, o găleată roșie să îmi fac nevoile, căci pe întreaga secție era doar o singură baie, fără apă caldă, la comun cu gravidele și cele ce au născut. Îmi zice că acolo îmi voi face nevoile în ziua respectivă. Eram atât de nerăbdătoare să îmi văd bebelușul… Întrebam asistentele când o vor aduce. Toate ziceau că nu e treaba mea, că o vor aduce atunci când vor crede ele.

(Țin minte că se plângeau mamele că nu există comunicare între ele și echipa de neonatologie și că nu își vedeau bebelușii cu zilele.)

Umilită la naștere, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată | Demamici.ro

La ora 19:00 în salon apare o asistentă cu fetița mea. Mă întind să o iau repede, să o văd. Atâta bucurie nu am simțit în viața mea. Nu a venit nimeni să ne arate cum se atașează un prunc la sân, să ne explice ce e normal și ce nu. Din fericire mai erau și asistente empatice și bune ce ne mai încurajau.

Asistentele de pe neonatologie nu se deranjau să vină la noi. Ne vorbeau urât că dacă am făcut copiii știm să avem și grijă. A plâns în ultima seară bebelușul de la 20:00 până la 05:00 dimineața. Am rugat asistenta să vină să o vadă. Îmi zicea că e ocupată, că vine mai târziu. De 3 ori am fost la ea să o chem. Am văzut că nu vine, m-am dus cu bebelușul la ea. Nu aveam lapte. M-am dus la bucătărie să cer un biberon și de acolo m-au luat la ceartă că dacă am născut natural am și lapte și că acel lapte este doar pentru cezariene. Mă rugam să plec mai repede din spitalul „groazei”.

A venit și momentul să plecăm acasă. În sfârșit am scăpat de chin. Multe vorbe urâte am uitat și îmi pare bine căci multe mai erau de zis. Alte fete au pățit și mai rău decât mine.
La controlul de 6 săptămâni postpartum, ginecologul meu a rămas fără cuvinte când i-am descris ceea prin ce am trecut, spunându-mi că într-adevar epiziotomia a fost un eșec și că ar trebui să mă bucur că nu am murit la ce chin am tras.

Am rămas cu o traumă ce nu se vindecă deși azi se fac 10 luni de când am nascut. O naștere ce trebuia să fie un moment al bucuriei s-a transformat într-un moment al tristeții ce m-a făcut să nu îmi mai doresc copii niciodată, cel puțin în următorii ani.

Umilită la naștere, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată | Demamici.ro

Sper să se schimbe ceva în maternitățile din țară, să nu mai fim tratate ca niște vite duse la tăiere, să nu ne simțim vinovate că am ales să fim mame, și totodată cadrele medicale (femei) să își aducă aminte că și ele au fost mame și fiice ale mamelor care au trăit o experiență similară cu a mea.

Situația de pe secțiile de Obstetrică-Ginecologie și Neonatologie este una groaznică: lipsa de empatie a unor „doamne” asistente și modalitatea de exprimare vis-a-vis de o proaspătă mămică, ar face pe oricine să sufere. Unele „stimate” uită că lucrează cu femei ce abia au născut și ar avea nevoie de un strop de înțelegere și de omenie. Nașterea în Spitalul Roman poate fi cu adevărat traumatizantă.

Nu exista apă caldă la baie. Era o minzerie de nedescris. Nu se făcea curat. Bebelușii erau spălați de asistente în cameră într-un mod brutal, ba era să și scape un bebeluș. Fiind și pandemie, rudele nu aveau voie pe secție. Trebuia să dea o șpagă la portar să ia pachetele să le ducă la lift. De acolo începea alt scandal. Erau nervoase infirmierele că de ce tot primim bagaj, că cine suntem noi, ca nu am venit la hotel. Mancarea nu era comestibilă, erau gândaci prin saloane… și câte și mai câte, dar mă opresc aici.”

Umilită la naștere, în Roman. Mariei nu i-a fost arătată fetița și a fost pusă să-și facă nevoile într-o găleată | Demamici.ro

Vezi si: Româncă din Bacău a născut gemeni identici, cu probleme cardiace, în Marea Britanie. Povestea lui David și Theodor, micuții eroi care au depășit așteptările medicilor | Demamici.ro

Vezi si: Naștere în Moinești, Bacău. Alina a povestit cu detalii experiența traumatizantă prin care a trecut | Demamici.ro

Vezi si: Foarte multe femei sunt maltratate in timpul nasterii, conform unui nou studiu | Demamici.ro

Fiecare experiență a nașterii este unică. Ea este relatată așa cum a fost percepută de mămica în cauză. Dacă sunt cititoare care au avut parte de o experiență foarte bună în aceeași unitate medicală (sau alta), le invităm să își împărtășească experiențele.

Dacă doriți să vă împărtășiți povestea nașterii, sub toate aspectele, fie ele pozitive sau negative, ne puteți scrie pe adresa de e-mail demamici@gmail.com sau pe pagina de Facebook De mamici. Tot aici puteți atașa și fotografii pe care doriți să le faceți publice. Nu există limită de cuvinte. Ne rezervăm dreptul de a selecta poveștile care urmează să fie publicate. Prin împărtășirea poveștii și publicarea ei, vă asumați veridicitatea celor relatate! Odată publicate articolele nu vor mai putea fi șterse!