Bombardament de emoții și… rachete. Mama și copilul, captivi în războiul din Israel. Părea un început de zi absolut normal. Fiind sâmbătă, se anunța foarte multă hlizeală pe grupul „Ani de liceu” pentru că aveam cu toate mai mult timp.
Acest grup găzduiește 4 femei care, cu mai mult de un deceniu în urmă, fuseseră colege de liceu (din fericire legătura s-a păstrat, deși viața ne-a purtat pe toate în direcții total diferite).
Apare primul mesaj. M este îngrijorată pentru R, prietena noastră stabilită de câțiva ani în Israel. M zice ceva de niște stiri. Eu nu înțeleg nimic, e prea dimineață și îmi zic în sinea mea „Se vede că M are fată mare, ea deschide TV-ul.”
Bombardament de emoții și… rachete
Mă dezmeticesc, Israelul e atacat. Înmărmuresc.
R răspunde într-un final. Are parte de un scenariu crunt, sotul ei, israelian, e în Romania la un congres al chirurgilor. Ea e singură acolo cu băiețelul lor de 3 ani.
Vorbim cu ei, soțul plânge, R plânge, pare că nu zboară nimic din Israel, totul e înghețat, sunt blocați acolo.
Panica cea mai mare, cum spuneau și ei, nu era dată de rachete. Sunt obișnuiți să fugă în buncăre. Ci de teroriștii civili, care ar putea pătrunde în orice clădire.
Mama și copilul, captivi în războiul din Israel. Din fericire teroarea a durat câteva ore pentru că au reușit să se îmbarce în primele avioane puse la dispoziție de statul român.
I-am lăsat câteva zile să se liniștească, apoi am întrebat-o cum a fost și în special cum a fost pentru băiețelul lor.
Când îmi amintesc răspunsul mi se face pielea de găină..
Mama și copilul, captivi în războiul din Israel
A spus că a fost groaznic. Pentru cel mic a încercat să facă totul ca o joacă „uite mami, se aud sirenele, trebuie să fugim în camera anti-bombă”. Cel mai greu a fost să îl țină în acea cameră pentru că el voia afară. Iar afară era imposibil de ieșit.
În miez de noapte soțul i-a anunțat că au bilete.
„Nu știu cum am umplut 3 valize, i-am spus copilului că mergem la buni în România, am luat copilul, cățelul, bagajele și le-am aruncat în mașină. Am condus cu 160 km/h și cu soțul pe apel video. Încercam să fim tari pentru băiețel.
Când am ajuns la aeroport efectiv am izbucnit în plâns. M-am eliberat de toate emoțiile reprimate.
Copilul nu a înțeles ce se întâmplă, i-am zis doar că plâng de fericire.
Evident că am uitat foarte multe lucruri, inclusiv acte importante. Dar nu mai conta, eram în aeroport, mai aveam puțin și plecam.”
Mama și copilul, captivi în războiul din Israel.
Cum a zis și R, pentru copiii noștri devenim mai puternici, ne mobilizăm și facem față.
Afară pică rachetele, dar noi în interior cântăm cântecele și încercăm noi joculețe.
Sunt mândră de prietena mea, e cea mai tare. Si ca ea sunt sigură că sunt mii de alți părinți. Ei sunt printre cei norocoși care au scăpat.
E nevoie de un moment de reculegere pentru toți ceilalți părinți/ copii care au căzut pradă acestui război. Sunteți cu toții niște eroi!
Vezi și: Cum să-i vorbești copilului despre război. Ghid, în funcție de vârstă | Demamici.ro
