Despre spiritualitate sau cum cred eu uneori că divinitatea a uitat adresa mea. Viața cu un bebeluș e un carusel de emoții, asta o știm cu toții, dar ce faci atunci când ești copleșit de singurătate? Pe lângă sarcinile zilnice, vigilență non-stop, mai vine si sentimentul că ești singur în toată povestea asta.
Și nu, nu vorbesc de singurătate în sensul lui deplin, ci de singurătate sufletească, de faptul că nimeni nu te întelege sau nimeni nu poate 100% să se pună în postura ta.
Oricâte persoane ai avea în jur, totul se rezumă la tine și la copilașul tău.
Despre spiritualitate sau cum cred eu uneori că divinitatea a uitat adresa mea
Ei bine, când un astfel de sentiment se declanșează, eu am tendința de a merge spre spiritualitate, spre partea aceea magică care menține echilibrul lumii.
Nu de puține ori m-am uitat la cer și am implorat ajutor. Ba chiar într-un moment de plâns isteric al copilului, am avut un fel de revelație și m-am adresat Creatorului cu „Tată” simțind din toți porii cum că El într-adevăr este părintele meu și că pot merge la el pentru ajutor.
Doar că ajutorul nu a venit, rezolvarea nu a venit, iar deznădejde mai mare nu cred că există. În clipele acelea mi-am dat seama că e atât de ușor să aluneci spre stări depresive, să te lași pradă gândurilor negative.
Despre spiritualitate. M-am simțit atât de singură și abandonată încât nu îmi mai găseam motivația pentru nimic.
Știu, veți spune că poate tot răul e spre bine, sau că El vede imaginea de ansamblu și că e spre un bine suprem toată experiența. Dar toată durerea m-a făcut să cred ca Divinitatea a uitat de mine, a uitat adresa mea sau că mă pedepsește…
Desigur, zilele au trecut, involuntar intri în tăvălugul vieții și uiți momentan acele trăiri. Dar oare sentimentul va dispărea vreodată? Oare voi putea spune ca El s-a întors la mine și mă ajută din nou?
