Povestea unei mame care si-a nascut baietelul la 30 de saptamani. Marturisirile unei mame de la Unitatea de Terapie Intensiva Neonatala din SUA. Sunt una din acele mame. Fac parte din statistica. La fiecare 450.000 de nasteri, se naste si un copil prematur.
Wilder, printul meu razboinic, s-a nascut cu doua luni si doua zile inainte de termen. Cu 9 zile inainte sa vina pe lume, eram in saptamana 30 de sarcina. Nimic nu anunta venirea prematura pe lume a copilului meu, pana intr-o noapte rece de ianuarie, atunci cand m-am trezit la 3 dimineata, plina de sange.
Eram ingrozita cand am vazut hemoragia. Cu toate astea l-am convins pe sotul meu sa ramana acasa, sa aiba grija de baietelul nostru de 2 ani, asa ca m-am schimbat si am luat un Uber si am plecat singura la spital.
Eram familiarizata, oarecum, cu intreaga situatie.
Trecusem prin mai multe pierderi de sarcina, iar ultima sarcina fusese si ea destul de complicata.
Chiar si asa, medicul meu obstetrician m-a luat prin surprindere complet atunci cand mi-a spus ca voi fi nevoita sa imi aduc pe lume bebelusul prematur.
Nu voi uita niciodata privirea lui ingrijorata, in timp ce statea pe marginea patului meu din spital, si imi spunea cat de serioasa este situatia. Pierdeam prea mult sange, asa ca era urgent ca nasterea sa aiba loc.
„Dar abia ce am intrat in saptamana 31…”, incercam sa ii spun medicului, in timp ce cautam si privirea sotului meu, de parca mi-as fi dorit sa ma salveze cumva din acea situatie.
Medicul meu m-a tinut de mana strans si m-a incurajat:
„Pot sa iti garantez urmatoarele: Avem o unitate de Terapie Intensiva Neonatala extrem de buna aici. Bebelusul se va afla pe maini bune. In plus, un bebelus care s-a nascut candva la 29 de saptamani, acum este student la Harvard. Asa ca nu-ti face griji”.
Am tras adanc aer in piept si eram gata sa-mi salvez bebelusul. Desi teama imi dadea tarcoale la orice pas.
Povestea unei mame care si-a nascut baietelul la 30 de saptamani
Nimic nu cauzeaza mai multa anxietate decat peretii albi, sterili, dintr-o sala de operatie, in toiul noptii. In urma cu 2 ani, ma aflam tot in aceasta incapere, atunci cand l-am nascut pe Dash, baietelul nostru.
De data aceasta, insa, era diferit. Simteam o apasare in aer, chiar si din partea doctorilor, care se straduiau sa ramana cat mai calmi.
Am auzit cel mai firav planset, iar apoi am izbucnit in lacrimi
Atunci cand mi-am auzit medicul soptind un „La multi ani!”, stiam ca au scos bebelusul din uterul meu, insa nu eram sigura cum se simtea.
Ma uitam cu disperare catre sotul meu, incercand sa intuiesc din privirea lui care este starea bebelusului. Nu auzeam nimic. Era mult prea liniste.
„E in regula?”, mi-am intrebat sotul.
Vedeam spaima din ochii lui, confuzia de pe chipul lui. Niciun raspuns.
Dupa cateva minute (s-au simtit ca o eternitate) am ridicat vocea: „Poate cineva sa imi spuna daca bebelusul meu este bine, va rog?!”
Un medic mi-a spus sa ma calmez. In clipa urmatoare, am auzit un zgomot ciudat, urmat de cel mai firav si incet planset de copil pe cate l-am auzit vreodata.
M-am uitat la sotul meu si am izbucnit amandoi in lacrimi. Fiul nostru era in viata. Asa a inceput aventura noastra prematura.
Wilder a petrecut 49 de zile in incubator. In tot acest timp, nu am rasuflat usurata nici macar o clipa. Eram intr-o permanenta stare de alerta.
Povestea unei mame care si-a nascut baietelul la 30 de saptamani. Prima data cand mi-am tinut in brate copilul mi-a fost teama sa nu-l ranesc
Atunci cand medicii si asistentele mi-au dat voie sa il tin si in brate, nu mi-a venit sa cred cat de mic era. Cantarea doar 1800 de grame si era cam de marimea unui ananas. Tuburi de oxigen ieseau din nasucul si gurita lui… imi era mila de el, imi era teama sa nu-l strang prea tare in brate si sa-l ranesc. Imaginea cu el intubat ma rascolea atat de tare, incat eram sigura ca il vom pierde la un moment dat.
Am invatat atat de multe lucruri in acea perioada: despre intubare, complicatii ale inimii, insuficienta respiratorie, inclusiv cum sa citesti un aparat de oxigenare.
Fiecare noua zi venea cu provocarile ei, iar eu si sotul meu ne rugam mereu ca Wilder sa supravietuiasca.
Prima data cand am plecat cu sotul meu acasa si ne-am lasat bebelusul la spital, eram o epava. Abia puteam pasi pe holul lung care ducea spre iesire. Oboseala, stresul, schimbarile hormonale post-partum isi spuneau cuvantul.
Spre iesire, m-a intampinat o alta mamica de la unitatea de Terapie Intensiva cu care ma imprietenisem. Bebelusul ei se afla langa incubatorul bebelusului nostru. M-a intampinat cu bratele deschise, am plans pe umarul ei, in timp ce-mi soptea sa merg acasa, sa ma odihnesc si sa mananc multa inghetata. Si asa am si facut.
Timp de 2 luni viata mea s-a impartit intre copilul de acasa si copilul de la spital
Imi formasem deja o rutina. Dimineata, ma trezeam si petreceam timpul cu Dash, apoi mergeam la spital si stateam cu Wilder, pana seara tarziu. Acasa ma intoarceam doar ca sa dorm.
Am legat prietenii speciale in spital cu alte mamici care se aflau in aceeasi situatie ca si mine. Am ras si am plans impreuna, ne-am impartasit una alteia fricile si vorbeam mereu despre „micile realizari” ale bebelusilor nostri si evolutia in bine a starii lor.
Era o zi importanta atunci cand unul din bebelusi era dezintubat. Ne bucuram toate in acel moment, era unite pentru acelasi scop: sa fie bebelusii nostri bine.
La jumatatea lunii martie, ziua cea mare venise. Wilder avea sa simta aerul proaspat pentru prima data pe pielea lui. Zilele in spital se terminase. Mergeam acum acasa.
Mai intai supravietuise terapiei intensive. Insa va reusi sa supravietuiasca si in aceasta lume? Eram fericita si ingrijorata in acelasi timp.
Fricile si anxietatea care m-au cuprins in ultimele doua luni nu au disparut atat de usor.
In prezent, Wilder are 19 luni. E un copil frumos si puternic, insa pericolul nu a disparut complet. Sistemul lui imunitar este slabit, asa ca are nevoie in continuare de ingrijire speciala, cel putin pana cand implineste 3 ani.
Nici mie nu mi-a fost usor. M-am ales cu o tulburare anxioasa si stres post-traumatic. Stau mereu cu grija, sa nu i se intampla ceva.
M-am invinovatit de multe ori, ca nu am fost in stare sa duc sarcina pana la termen, chiar daca stiam ca nu este vina mea. Nu am avut niciodata probleme de sanatate, insa cand a venit vorba de sarcini, organismul meu s-a dovedit a fi destul de sensibil.
Nimic nu avea sa prevada faptul ca intr-o noapte de ianuarie, la 3 dimineata, voi suferi placenta abruption. In ciuda a tot ce s-a intamplat, sunt recunoascatoare in fiecare zi ca bebelusul meu este in viata.
Sunt si eu o supravietuitoare, alaturi de copilul meu.
Vezi si: O mama isi tine pentru prima data la piept copilasul prematur VIDEO | Demamici.ro
