Oana Ioniță, viața de mamă în pași de dans. A devenit cunoscută publicului larg în postura de „Bebelușă” la emisiunea „Cronica Cârcotașilor”, însă pasiunea ei pentru dans avea să reprezinte mai mult decât acest rol.
Pentru Oana Ioniță, inclusiv viața de mamă a venit în pași de dans. A înființat o școală de dans unde pune mare pasiune în ceea ce face, a predat cursanților ei, de la cei mici, la cei mari, chiar și în perioada sarcinii și tot dansul a salvat-o de la depresia postnatală cu care s-a confruntat.
Astăzi, Oana Ionița are doi copii frumoși, Isabel (12 ani) și Maxim (8ani), care i-au moștenit din ambiție și talent artistic, iar fiica ei îi calcă deja pe urme(le) de dans.
Nu are un program tipic de mămică, însă e dovada vie că maternitatea și profesia pot fi îmbinate cu succes. La fel ca în dans, trebuie doar să găsești ritmul potrivit pentru tine.
Oana, cum arată o dimineață din viața ta de mamă?
Viața mea de mamă este îmbinată cu viața mea de profesor și director al școlii „Dance Planet”, care se termină foarte târziu noaptea și din acest motiv nu pot să mă trezesc chiar la prima oră a dimineții.
Nu sunt ca celelalte mămici, care încep ziua la 7-8 dimineața, cu mic dejun, pregătirea lăpticului, aranjatul prin casă. La mine se întâmplă ca diminețile să fie mai târzii și am noroc cu soțul care merge dimineața cu băiatul la școală, iar fetița mea învață după-amiaza și mă pot ocupa eu de ea.
Dimineața de obicei o încep cu telefonul, îmi organizez planurile de la sala de dans. Apoi verific mâncarea câinelui, pentru că avem de puțină vreme și un al treilea membru al familiei, pe Sushi, un samoyed de 4 luni. E foarte agitată, ne-a ros cablurile prin casă, ne-a mâncat canapelele și încercăm cu toții să îi oferim și o educație ca într-un an de zile să se liniștească.
Isabel împlinește în curând 12 ani și se ocupă aproape în totalitate de creșterea lui Sushi. A luat această misiune foarte în serios.
Isabel seamănă foarte mult cu tine. Atât fizic, dar și prin această cale artistică a dansului pe care a ajuns să o urmeze. A fost o curiozitate de-a ei sau mai degrabă tu i-ai propus să încerce?
Eu având un program foarte aglomerat la sală, a trebuit să o iau cu mine mereu. Fiind mică, nu o puteam lăsa singură acasă. De fapt, încă de când era în burtică asculta ritmurile de la sala de dans, de la street dance la balet clasic.
Îi place dansul contemporan, îi place gimnastica. Este foarte implicată. Regăsesc în ea lucrurile de calitate pe care eu le-am avut, dar și defectele pe care eu le am și sunt atât de vizibile, acum vâzându-le la ea.
De exemplu, facem lucrurile pe ultima sută de metri. Nu le programăm din timp, ne ocupăm mult de detaliile care nu au sens sau nu sunt așa importante.
Punctualitatea, iarăși, un defect pe care îl avem amândouă. Mama mea a fost și alături de mine de multe ori și m-am bazat pe ea.
Oana Ioniță, viața de mamă în echilibru și pași de dans. Cum arată viața ei cu doi copii și cum a reușit să scape de depresia postnatală
Care este cel mai de preț sfat pe care i l-ai da fiicei tale, ca de la mamă la fiică?
Dacă ea crede în ceva cu adevărat, să nu renunțe la ce crede. Și să nu renunțe la visul ei, oricare ar fi el și indiferent de cine ar încerca să o convingă că este altfel.
Am întâlnit părinți care vin și își doresc să danseze, pentru că nu au fost lăsați de părinții lor să facă asta când erau mai tineri, așa că se apucă la 40 de ani să facă balet, de exemplu. Sfatul meu pentru Isabel e să facă tot ceea ce dorește și tot ceea ce simte, căci acela e drumul ei și asta o reprezintă.
Lumea dansului din care faceți parte tu și Isabel e una foarte grațioasă. Însă începutul maternității nu a venit atât de grațios în viața ta, mai ales că te-ai confruntat cu depresia postnatală. Cu ai reușit să te ridici la suprafață și ce sfaturi ai pentru femeile care trec prin același lucru?
Consider că depresia postnatală e strâns legată de împlinirea eului personal. După naștere, toată atenția și tot universul sunt în jurul nou-născutului.
Femeia mamă uită de ea și uită de importanța ei pentru ea. Tocmai de aceea femeile ajung la un grad de depresie pentru că nu își mai găsesc sensul și consider că sfatul ideal – asta a funcționat și la mine – este să își găsească timp și pentru ele. Prin orice și oricât de mărunt ar fi, să aibă acel moment cu ele. Fie că fac sport, fie că merg la coafor, își fac unghiile sau se plimbă prin parc.
Toată lumea se gândește că aceste activități trebuie să fie împărțite cu bebelușul pentru că bebelușul are nevoie 100% de prezența mamei.
Nu e adevărat, bebelușul are nevoie de prezența mamei sănătoase, liniștite și calme. Atâta timp cât o mamă nu-și găsește liniștea, va împărtăși stresul, nervii, neîmplinirea personală cu copilul, soțul, familia.
Așa a funcționat la mine. În momentul în care m-am întors la job și nu am mai avut atât de mult timp pentru copil, eu m-am simțit împlinită și veneam acasă cu zâmbetul pe buze, simțeam că fac ceva pentru mine și atunci copilul m-a simțit altfel. Eu la ambii copii m-am dedicat lor în totalitate în primele 4-6 luni de viață, nu am făcut nimic altceva. Și cred că nu poți face asta pe termen lung, fără să nu ajungi să te simți cumva afectată.
De aceea când am început să lucrez, chiar și o zi- două pe săptămână, m-a ajutat.
Ce alte provocări ți-a adus maternitatea?
Mi se pare că provocări sunt în fiecare zi, de când se trezește bebelușul și până se culcă. Te întrebi dacă e bun laptele, dacă orele de somn sunt ok, dacă scutecul trebuie schimbat, de ce plânge… Fiecare copil este unic și fiecare copil reacționează în modul lui.
Mama este singura care își cunoaște cel mai bine copilul și care poate să ia o decizie dincolo de soacră, mamă, soț și întotdeauna acea decizie pe care o ia este în favoarea copilului. Pentru că ea simte mai bine decât oricine.
Toate deciziile pe care le-am luat și deși mulți îmi spuneau că nu au fost bune, s-a dovedit ulterior că sunt bune.
De exemplu avea copilul febră și mi se spunea să îi dau antibiotic. Intuiția mea era să nu îi dau chiar în acel moment, să mai aștept o zi, să îi fac niște comprese, niște leacuri băbești, să văd cum evoluează. Acum sursele de informație sunt multiple și din ele fiecare poate să aleagă ce crede că e mai bine pentru el și copilul lui.
Ți-a fost mai ușor la al doilea copil, atunci când a venit Max pe lume?
Aaa, nu, n-a fost mai ușor! (râde) Isabel când a venit pe lume a fost un îngeraș, nu a fost un copil plângăcios, dormea singură, voia joacă și avea zâmbetul pe buze mereu.
Când s-a născut Maxim mi-am spus: „Super! Deja știu ce am de făcut!”, însă Maxim a fost ca o bombă.
Dar acum este un copil foarte cuminte și foarte ascultător. Este și el pasionat de dans, merge la gimanstică, la balet și culmea, are și date de balet și dans. El chiar are ritmul în sânge. Isabel e un copil foarte muncitor, dar Maxim este cel care se distrează atunci când dansează, lui îi vine mai ușor, mai natural, deși nu are tehnica ei.
Oana Ioniță, viața de mamă în echilibru și pași de dans
Ca mamă, crezi în disciplină sau în vorba dulce?
Cred în vorba dulce până la un punct. Atâta timp cât limitele sunt încălcate , este cazul să se aplice disciplina. Pentru că am fost o perioadă foarte ocupată, am lăsat disciplina în mâinile mamei mele, care este foarte tolerantă. Și din păcate, Isabel face cam ce vrea și consider că și de la vârsta aceasta se poate aplica, pentru că de-acum încep problemele, de la 12 ani în sus.
Momentan nu ne confruntăm cu ele, dar când devin severă ea ascultă. Și atunci când nu sunt severă, trebuie să apelez la o abordare psihologică, trebuie să o fac să înțeleagă o anumită situație. Dacă îi explic de ce ar trebui să facă asta, ajunge să înțeleagă.
Și de aici ajungem la răbdare. Pentru că ai deja acasă 2 copii, mai mergi și la școala de dans…
Da, mai am și acolo încă 350…
Cum faci față? De unde îți extragi această răbdare? Ce te încarcă pe tine?
La început, atunci când ajungeam la școala de dans eram atât de drăguță cu toată lumea și oamenii mă știau ca fiind mereu drăguță, până când au ajuns să mi se urce în cap. Nu existau niște reguli clare, eu eram Oana, prietena tuturor, mergeau cu mine la concursuri, la festivaluri, făceam tot ce era posibil ca ei să fie fericiți și să fie bine la sală.
Între timp mi-am dat seama că nu este ok, că respectul este mai important decât această prietenie. Între un profesor și un elev ar trebui să primeze respectul și apoi prietenia. De vreo 8 ani încoace am devenit „doamna profesoară Oana” și trebuie să fiu privită ca pe un director al școlii și ca pe un profesor destul de ferm. Ca astfel să putem lucra și eu să îi ajut în misiunea lor, să învețe cât mai bine.
View this post on Instagram
Dacă ar fi să asemeni viața de mamă cu un stil de dans, care ar fi acel stil de dans?
Să știi că cel mai apropiat ar fi house-ul sau haosul. Dansul clasic nu se regăsește. Tocmai de aceea și predau dans clasic, ca să mă liniștească și să mă echilibreze.
Am mers de-a lungul vieții pe toate stilurile de dans de la street dance, la zumba, la dans sportiv… am înțeles ce înseamnă zona aceasta de distracție, dar am înțeles și ce înseamnă o bază solidă, fără de care nu poți să trăiești. În dans, baza solidă o reprezintă baletul clasic și dansul clasic, iar partea distractivă o reprezintă street dance-ul, zumba, toate stilurile moderne. Faptul că am găsit un echilibru între cele două m-a ajutat cumva să îmi trăiesc viața în pași de dans, dar să nu uit de unde am plecat.
