Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel | Demamici.ro

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel | Demamici.ro

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel. În urmă cu doi ani vă scriam tuturor mulțumindu-vă în numele Lucianei și a familiei sale pentru implicarea în cazul lui Pișcoțel. Mihai Alexandru, un copil cu un zâmbet cât o lume, avea nevoie de o inimioară nouă. Familia Pârvan s-a zbătut luni în șir, și-a dedicat nopțile și zilele fiului lor de doar un anișor. Au făcut tot ce a fost posibil, omenește vorbind și au implorat divinitatea pentru o minune. Din păcate, la un an și două luni, inimioara lui Pișcoțel nu a mai reușit să bată. A lăsat viața să se desprindă din trupul lui firav și a plecat la îngeri. A lăsat în urmă, pe Pământ, două suflete care s-au transformat de îndată ce copilașul lor a plecat spre cer. Luciana și Doru au cunoscut cea mai teribilă durere pe care un suflet uman o poate experimenta. În urmă a rămas și Eva, surioara lui Pișcoțel, prea mică atunci, în urmă cu doi ani, pentru a înțelege că nu-și va mai vedea niciodată frățiorul. Astăzi, 12 aprilie, la fix doi ani de când Pișcoțel a plecat dintre noi, Luciana a ales să-și pună din nou sufletul pe tavă. Ce e în inima și în sufletul unei mame căreia i-a fost tăiată una dintre aripi știind că niciodată nu va mai putea zbura la fel de sus?

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel

1. Ce simţi când se apropie ziua în care copilaşul tău a plecat spre îngeri? E o perioadă în care inevitabil te gândeşti şi mai mult la clipele dureroase prin care aţi trecut cu doi ani în urmă…

Draga mea, Diana, în ceea ce mă priveşte, începând cu data de 20 februarie, când am aflat de boala lui Pişcoţel şi până în data de 12 Aprilie, când el a plecat departe de noi, e greu tare. Anul acesta mi-a fost puţin mai bine, cel puţin în timpul zilei. M-a ajutat mult faptul că am lucrat şi având un program destul de încărcat am reuşit să trec mai uşor prin perioada asta. Dar în fiecare seară, când pun capul pe pernă, îmi amintesc fiecare moment, fiecare luptă dusă în mini războiul nostru pentru a-l salva, îmi amintesc fiecare durere şi plâns prin care el a trecut, fiecare chin, dar şi fiecare clipă mai bună în care mai aveam un dram de speranţă că o să reuşim.

Azi, 12 Aprilie 2022, la 2 ani de când s-a desprins de noi, m-am trezit uşor amorţită de dimineaţă. Încerc ca şi anul trecut, de câteva zile să mă mobilizez pentru ziua asta şi să trec peste ea uşor şi repede. Nu mi-a ieşit de dimineaţă, dar am găsit pe telefon o notificare de pe Facebook a unei mamici care probabil postase ceva peste noapte într-un grup de mămici şi în această notificare am citit doar că: „eu încă te iubesc mamă şi sunt bine… ”. Nu am vrut şi nu am deschis postarea aceea, pur şi simplu am considerat că e un semn al lui pentru mine şi m-am străduit să fiu bine, deşi am mai avut scăpări pe care am învăţat să le accept pentru că sunt emoţiile mele şi le consider a fi normale. Să fiu fericită azi, nu am cum, să trec peste ziua asta ca fiind o zi ca oricare alta, iar nu pot pentru că 12 aprilie reprezintă cea mai grea zi a vieţii noastre, cea mai neagră, cea mai urâtă, nedreaptă şi o zi pe care nimeni nu şi-o doreşte şi nu merită să o trăiască.

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel | Demamici.ro

2. Anul trecut nu am apucat să vorbim despre fetiţa voastră. Ea a pierdut un frăţior. Ştim cât de puternice sunt legăturile între fraţi. Cum a fost pentru ea toată această situaţie? Cum aţi gestionat-o?

Cred că în afară de suferinţa provocată de pierderea lui, aceasta a fost cea de-a doua mare suferinţă şi o adevărată provocare. În primele zile a fost groaznic. Nu am cuvinte să exprim exact starea Evei, nu ştiam nici noi cum să ne gestionăm suferinţa şi ceea ce ne lovise, cu atât mai mult s-o ajutăm pe ea. Ea a fost cu noi de la bun început şi i-am explicat în amănunt, pe înţelesul ei, evident, tot ceea ce se întâmplă. Avea 3 ani şi 2 luni. Pot să spun şi să recunosc cu mare tristeţe de altfel că am cam neglijat-o în cele două luni în care am luptat să-l salvăm pe fratele ei, dar nu am renunţat la ea niciun moment. Eu trebuia să plec doar cu Pişcoţel în Germania, pe ea lăsând-o aici, planul fiind s-o luăm ulterior, însă când am fost să fac procura soţului s-o aducă el când aveam să ne aşezăm logistic vorbind, în Germania, pur şi simplu am clacat şi am spus că eu nu pot să plec fără ea şi că nu vreau să fiu pusă în postura de a alege între copiii mei.

Din păcate pentru ea, toată perioada petrecută în Germania a fost de sacrificiu pentru Eva. A suferit şi trăit fiecare moment cot la cot cu noi, am lăsat-o cu oameni străini zile în şir şi asta i-a dezvoltat o teamă de abandon. Încă avem această problemă. Când i-am spus că medicii nu au mai putut face nimic pentru fratele ei a urlat şi s-a trezit nopţi întregi plângând şi spunând că el e cu noi, că îl vede, etc. Avea frică de ambulanţe pentru că ultima ei imagine cu Pişcoţel a fost când ne-a preluat ambulanţa, apoi ea nu l-a mai văzut niciodată, ba mai mult am dus-o în faţa unui mormânt şi i-am spus că el e acolo. În mintea ei a fost un haos şi dacă pentru noi a fost greu de înţeles şi acceptat, pentru ea cu atât mai mult. O perioadă o târam aproape zilnic după mine la cimitir. Eu aveam pretenţia ca ea să mă înţeleagă. Îmi pierdusem un copil şi aproape că o pierdusem şi pe ea pentru că într-un fel o îndepărtam de mine, trăindu-mi doliul sufletesc.

Într-o zi am realizat că greşesc şi că ea nu merită asta. Şi ea şi-a pierdut fratele, nu merita să-şi piardă şi părinţii aşa că treptat, prin citit, prin discuţii cu psihoterapeuta mea am reuşit să mă ridic eu, implicit şi pe ea şi pe soţ şi am realizat că trebuie să rămânem împreună şi să luptăm în continuare deoarece Pişcoţel asta şi-ar fi dorit.

Acum a devenit o rutină mersul la cimitir, uneori facem cu rândul, fie rămâne soţul cu ea acasă şi merg eu, fie invers şi încercăm pe cât ne permite situaţia să nu o mai forţăm să meargă dacă nu vrea sau îi găsim o ocupaţie acolo, doar ca să îi treacă timpul altfel. Cred că acum înţelege şi ea mult mai bine situaţia şi partea bună e că noi nu prea am plâns şi nu ne-am manifestat într-un mod dramatic şi traumatizant de faţă cu ea şi i-am făcut o poveste frumoasă cu happy end atât pentru Pişcoţel, cât şi pentru noi ca familie. Plus că nu îi ascundem că toţi suntem datori cu o moarte, dar că întotdeauna vom fi împreună într-un fel.

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel | Demamici.ro

3. Care sunt cele mai grele momente pentru voi ca familie, când simţiti cel mai mult şi cel mai apăsător dorul de Pişcoţel? Cum faceţi să vă remontaţi şi să începeţi să zâmbiţi din nou?

Este o adevărată provocare. Cumva a intervenit şi obişnuinţa, dar încă existe nişte zile în care dorul de el e nimicitor şi uneori mă doboară. Noroc că am învăţat că totul e trecător. De obicei în zilele de sărbători ne este foarte greu, mai ales de Crăciun, dar cel mai mult îi simţim lipsa şi ne este tare dor, de ziua lui, pe 4 februarie. Ironia sorţii este că Eva este născută pe 2 februarie, iar eu pe 6 februarie. Încă de când era în comă i-am spus unei asistente că dacă el pleacă, se va rupe lanţul acesta dintre noi, plus că noi trei aveam o legătură strânsă şi greu de explicat. De când el nu mai e, ne mobilizăm greu pentru ziua Evei, apoi suntem în doliu pentru câteva zile.

Ne e greu şi nu ni se pare corect să îi aprindem lumânări la cimitr, în loc să i le pun pe un tort, ni se pare strigător la cer că ne-a fost efectiv smuls de moarte la o vârstă atât de fragedă când avea tot dreptul să exploreze lumea şi să se bucure de copilărie. Eu am ales şi cumva mă pedepsesc să nu-mi mai sărbatoresc ziua de naştere, nu reuşesc să înţeleg cum o mamă mai poate avea „mulţi ani fericiţi”, când ea ştie că cu două zile în urmă ar fi fost ziua filui ei care nu mai e şi nu mai are parte de nici măcar un an, nicicum fericit. Însă lucrăm şi la acest aspect. Eu citesc mult şi am tot felul de revelaţii. Sunt conştientă că eu am ales asta şi că tot eu mă pedepsesc nu ştiu pentru ce, ştiu că el nu şi-ar fi dorit asta pentru mine şi fac eforturi în această privinţă. Dacă anul trecut mi-am sărbătorit ziua de naştere singură, cu el, la cimitir şi nu am vrut să vorbesc cu nimeni şi nici să accept urări, anul acesta am rămas totuşi lângă ai mei şi i-am lăsat să mă înveselească cum au ştiut ei mai bine. Până la urmă Eva şi Doru sunt ancora mea. Şi pentru că m-ai întrebat cum facem să zâmbim din nou o să-ţi spun că, spre surprinderea unora avem şi zile când râdem în hohote şi încercăm s-o facem cât mai des ca să ne intre în reflex. Se spune că prin râs, păcăleşti creierul. Avem rutine precum toţi oamenii şi ne comportăm normal şi ne ajută şi asta.

4. De unde vă luaţi puterea, energia, dorinţa de a trăi din nou?

Pentru mine, puterea şi energia mea sunt Eva şi soţul meu. Mă simt extrem de norocoasă că îi am şi zilnic îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru ei. Soţul o să-ţi spună că noi îi dăm puterea. Adevărul e că mi-a zis mie cineva că dacă femeia e bine, e linişte în casă şi totul merge bine şi eu fac tot ce-mi stă în putinţă să fiu bine, dar repet, am un soţ minunat fără de care eu nu aş fi reuşit să trec prin ce am trecut şi faptul că le este şi tată minunat şi devotat copiilor şi niciodată nu s-a dezis de la a avea grijă de ei şi a face orice pentru ei, pentru mine a contat enorm.

Am avut o perioadă în care eu am fost pierdută şi nu mai voiam să trăiesc, dar mi-am creat un scenariu şi cu fiecare zi care trece, pun cărămidă cu cărămidă spre a-mi împlini acest scenariu, şi anume: s-o văd pe Eva mireasă, să-mi văd nepotul dăruit de ea pentru că simt că îmi va oferi un nepot şi s-o ajut în primii ani să-l crească, apoi ea ştie că va trebui să merg şi eu lângă fratele ei de care îmi va fi nespus de dor la vremea aia, însă eu voi fi împăcată că am făcut ceea ce trebuie pentru copiii mei şi cumva am certitudinea, prin această aspiraţie, ca prind vreo 70 de ani :). Şi Doru ştie şi el că am nevoie de el în drumul acesta, deci trebuie să existe dorinţa de a trăi la amândoi.

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel | Demamici.ro

5. Ce sfaturi aveţi pentru părinţii care au cunoscut şi ei această durere nimicitoare?

Aici nu ştiu ce să-ţi răspund exact. Am scris anul trecut experienţa noastră, dar sfaturi nu pot să dau. E un subiect atât de sensibil şi dureros încât nu mi-aş permite să ofer sfaturi nimănui. Fiecare îşi trăieşte durerea diferit, în funcţie de educaţie, în funcţie de religie şi concepţiile implementate de către aceasta, în funcţie de gradul de acceptare şi rezistenţă la durere, etc.

Doliul trebuie trăit într-un fel sau altul şi când îţi pierzi un copil e o durere atât de mare că nu există cuvinte în DEX s-o poţi exprima în cuvinte. Şi din păcate e pe viaţă. Dar există viaţă şi dupa piederea unui copil, trebuie doar multă putere şi voinţă.

6. Cum vedeţi viitorul? Care sunt obiectivele/ planurile voastre în anii ce urmează?

Dacă mă întrebai acest lucru acum 2 ani ţi-aş fi spus că nu îl mai vedem în niciun fel şi că noi nu mai avem viitor. Dacă m-ai fi întrebat anul trecut, cred că răspunsul era acelaşi ca şi acum: nu ne mai facem planuri mari pe o perioadă îndelungată. Ca oricare, ne planificăm câte o vacanţă, ne facem obiective pe termen scurt şi ne trăim viaţa cât mai normal, adaptându-ne contextului în care ne aflăm.

Pişcoţel e mereu cu noi şi îl integrăm în activităţile noastre prin diferite moduri. Este şi va fi mereu fiul nostru şi fratele Evei. Ţin foarte mult la acest aspect şi deşi multe persoane au încercat să ne facă cumva să renunţăm la el, aşa ceva nu se va întâmpla. E tot ce noi mai putem face pentru el şi nu mi se pare că facem mare lucru: îl pomenim la biserică de câte ori trebuie, facem aceste ritualuri ale religiei noastre, pozele cu el sau cu noi patru au rămas în acelaşi loc, vorbim despre el de câte ori simţim şi uneori vorbim cu el ca şi cum ar fi cu noi, când plecăm pe undeva îi aducem de fiecare dată ceva şi ne imaginăm că el e undeva, într-o lungă călătorie şi cândva ne vom reîntâlni.

E un copil atât de iubit în continuare de noi şi mi se pare a fi cea mai pură şi sinceră iubire pentru că este necondiţionată. Noi nu mai primim niciun zâmbet, nicio mângâiere, niciun pupic de la el şi nici nu îl vom mai auzi vreodată strigându-ne „mama” sau „tata” şi cu toate astea zi de zi, odată cu creşterea dorului, creşte şi dragostea noastră pentru el şi inima mea de mamă îmi spune că toate astea ajung la el pentru că îl simt bine, îl simt fericit şi atât de departe… trebuie doar să închid ochii şi depărtarea devine doar o clipă fiindcă el e cu noi şi inimioara lui încă bate în pieptul nostru atâta timp cât noi vom fi aici.

Îţi mulţumesc pentru întrebări, Diana şi pentru oportunitatea de a-l ţine pe Pişcoţel viu şi cât mai sus, acolo unde merită pentru că deşi a fost un omuleţ mic, avea o inimă mare care a dat lecţii importante multora dintre noi.

Te vom iubi mereu, bebinule şi îţi mulţumim că ai ales să fii al nostru!

Mama, tata şi sora ta, Eva

Ce-i în inima unei mame la doi ani după ce și-a pierdut băiețelul. Luciana, despre viața fără Pișcoțel | Demamici.ro

Vezi și: La un an si doua luni, Piscotel a devenit ingeras. La un an distanta de la pierderea fiului sau, mama Luciana isi pune sufletul pe tava | Demamici.ro

Vezi și: Inimioara lui Piscotel bate acum in cer, acolo unde boala nu o mai poate „strica” | Demamici.ro

Vezi și: Rugamintea unei mame de inimioara speciala. Povestea lui Piscotel | Demamici.ro

Vezi si: Impreuna pentru inimioara lui Piscotel. Baietelul de 1 an are nevoie de un transplant de inima | Demamici.ro