Aversiunea față de alăptare, povestită de o mamă care a trecut prin asta: „Am început să simt că nu-mi mai face plăcere.” Alăptarea este fără niciun dubiu cea mai bună și sănătoasă modalitate de hrănire a bebelușului. Beneficiile laptelui matern sunt numeroase și foarte bine cunoscute. Ce facem însă atunci când mama nu poate alăpta sau nu îi face plăcere să facă acest lucru? Judecăm? Aruncăm cu pietre? Punem la zid? Din nefericire, în spațiul online, și nu numai, femeile, care ar trebui să se susțină una pe cealaltă și să dea dovadă de empatie, înțelegere, căldură, tind să arate cu degetul și să facă comparații dureroase fără a analiza ce se află în spatele unei anumite decizii.
Sunt femei care își doresc din tot sufletul să alăpteze și, imediat după naștere, încearcă tot ce e omenește posibil pentru a-și putea hrăni copiii la sân. Există cazuri în care alăptarea devine imposibilă în ciuda tuturor eforturilor cumulate ale mamei. Un astfel de caz este detaliat în acest articol. De asemenea, există mame care reușesc să-și alăpteze copiii, nu au nicio problemă fizică, fac acest lucru un anumit timp, însă la un moment dat intervine ceea ce numim aversiunea față de alăptare (Breastfeeding / Nursing Aversion and Agitation – BAA). Cu alte cuvinte, mama se confruntă cu stări fizice precum agitație, mâncărime, dar mai ales sentimente negative precum: furie, dezgust, iritabilitate, rușine și vină (care intervine deseori după episodul de aversiune față de alăptare). Aversiunea față de alăptare este la fel de reală precum depresia postnatală, deși este mult mai puțin discutată, fiind considerată un subiect tabu. Mamele care recunosc că nu vor să-și alăpteze copiii, că nu le face plăcere să facă acest lucru, că au sentimente negative în timp ce pun bebelușii la sân, sunt aspru judecate.
Una dintre aceste mămici a decis să-și împărtășească povestea cu noi. Să spună lucrurilor pe nume și să vorbească despre cum s-a manifestat această aversiune față de alăptare în cazul ei. La început nu a știut cu ce se confruntă, însă a căutat informații până a descoperit denumirea care îi definea stările prin care trecea. A. are un mesaj pentru mamele care au trecut sau trec în aceste momente prin stările care i-au dat și ei bătăi de cap, sentimente de neputință și chiar de vină. Nu sunteți singure! Vă invităm să citiți povestea lui A., așa cum ne-a împărtășit-o chiar ea.
Aversiunea față de alăptare, povestită de o mamă care a trecut prin asta: „Am început să simt că nu-mi mai face plăcere”
„Nu am avut un start usor în alăptare, primele luni au fost grele, ne-am chinuit cu atașarea, apoi cu greva suptului. Am ajuns din nou sa mă bucur de alăptare, însă a durat până a făcut copilul un an, după care am început să simt că nu îmi mai face plăcere. Știu, acest lucru poate suna ciudat, mai ales pentru unele mame care alăptează și simt că e cel mai frumos lucru pe care îl pot face. Eu nu am simtit asta decât pentru puțin timp. Am fost judecată pentru asta așa că am încetat să mai spun tuturor acest lucru, însă oricât am vrea să evităm acest subiect, aversiunea față de alăptare este frecventă și mamele trebuie incurajate dacă decid că vor să renunțe deoarece le este greu.
După ce au apărut dinții am început să am ușor disconfort când copilul sugea, însă acest lucru nu m-a oprit din a alăpta în continuare. Problema era că eu aveam tot mai des acest sentiment, iar cum nopțile au început să fie cu treziri dese și supt la fel de des am ajuns să simt că nu mai rezist. Adevărul era unul greu de acceptat și pentru mine: nu mai voiam să alăptez. Îmi făceam planuri să alăptez până la autoînțărcare, minim 2 ani, chiar și alăptare în tandem, însa un lucru era clar: eu voiam sa înțarc, acum. Sentimentele acestea au fost greu de acceptat, copilul era dependent de supt și simțeam ca ii voi face rău dacă îi iau acest lucru, însă nu a fost așa.
Am căutat multe informații despre înțărcarea blândă și prima data am refuzat să ii mai dau lapte ziua, apoi am scos treptat mesele de la somn și am rămas la cele de noapte, încercând mereu să îl adorm întâi fără să îi ofer sânul și doar dacă plângea să i-l ofer. A renunțat singur la a se mai trezi des noaptea și înțărcarea a venit ușor, fără a ne simți vreunul frustrat.
Nu aș fi reușit dacă nu citeam despre aversiunea față de alăptare, că nu trec singură prin asta și nu trebuie să mă învinovățesc
Copilul simte mama, simte și că îl respingi deși îl alăptezi, cel mai sănătos pentru el este să renunți si să îți spui că ai facut tot ce ai putut mai bine pentru copil și pentru tine. Faceți ce e mai bine pentru voi, copilul vrea lângă el o mama sănătoasă și care il iubește, atât, restul sunt detalii.
Eu am alaptat un an și jumătate și aș face-o din nou dacă va fi nevoie, însă cu siguranță data viitoare nu mă voi învinovăți pentru ceea ce simt și nu am să mai dau detalii altora despre acest lucru pentru a nu fi judecată.
Dragi mămici, bunici, soacre, prietene, mătuși… încetați cu intrebările precum:
„Cât îi mai dai să sugă? E mare!”
„De ce nu ii dai până la 2 ani? Așa e indicat de specialiști… ”
„Pf, copil mare, rușine să papi țiți.”
„Cum poți spune că nu îți place să alăptezi? E ceva magic!” (exact acel magic pe care eu nu l-am simțit)
Aceste întrebări sunt cele care fac o mamă să se simtă mai vinovată decât e cazul și nu aduc nimic bun. Așadar, dacă mămica nu vă dă detalii despre alăptat, vorbiți altceva, vă va da detalii dacă dorește, pentru că atâta timp cât este vorba de sânii ei, deciziile îi aparțin.”
Vezi și: Nu stii de ce-mi hranesc copilul cu lapte din biberon asa ca NU JUDECA! | Demamici.ro
Vezi și: Presiunea de a alapta exclusiv poate conduce la stari de depresie in randul mamelor | Demamici.ro
