A aflat la naștere că băiețelul are intestinele în afara abdomenului și 10% șanse să trăiască! Poveste relatată de „mămica unui copil malformat”. Vă invităm să citiți în cele ce urmează o poveste făcută publică de o mămică ce a dorit să-și păstreze anonimă identitatea. S-a semnat: „mămica unui copil malformat”. Am primit aceasta poveste pe adresa de e-mail a redactiei: demamici@gmail.com. Nașterea a avut loc în România, însă numele spitalului și al doctorilor care au făcut parte din această poveste tristă, dar cu final fericit, vor rămâne necunoscute.
A aflat la naștere că băiețelul are intestinele în afara abdomenului și 10% șanse să trăiască! Poveste relatată de „mămica unui copil malformat”
„De mult timp vreau să vă scriu povestea mea pentru a ajuta alte mămici să treacă mai ușor printr-o astfel de situatie. Am rămas însărcinată între 25-27 august 2019. Am fost la toate controalele, morfologiile și analizele posibile.
În martie 2020, la începutul pandemiei, medicul ginecolog nu m-a mai lăsat să vin la controale pe motiv că este pandemie și oricum copilul este sănătos. Am căutat alt doctor, dar nimeni nu voia să mă primească la sfârșitul sarcinii, în pandemie.
Toate bune și frumoase. Se face 29 aprilie și la 7:00 seara simt niște înțepături în burtă (data preconizată pentru naștere era pe 17 mai). Aștept o oră și văd că sunt contracții regulate. Am așteptat până la ora 2 noaptea să merg la spital deoarece dacă nu aveam contracții regulate și dilatație cel puțin 2 cm mă trimiteau acasă.
Mămica a aflat în spital că băiețelul ei suferă de o malformație gravă
Chem ambulanța, pornim către spital. Ajungem noi, mă ajută șoferul să ajung la camera de gardă și dau de două doamne care îmi iau datele și îmi fac fișa de internare.
M-au pus să mă schimb într-o cămașă și m-au pus să îmi car bagajul, care era destul de greu, după mine până la etajul unu, pe scări. Am așteptat jumătate de ora după doctorița de gardă, timp în care mi se făcea din ce în ce mai rău și mă făceam din ce în ce mai palidă.
După acea jumătate de oră, vine doctorița și îmi spune să mă așez pe „capră”. Se uită ea și îmi zice: „Da tu nu ești de naștere”.
Mă duce la ecograf, mă întind pe pat și mă întreabă: „Câte săptămâni ai?”
Eu răspund: „37 de săptămâni”.
Cu un ton arogant îmi spune: „Tu mă minți. Copilul acesta are 31 de săptămâni și o malformație la rinichi. Știai asta?”.
Am simțit că lumea mea se fărâmă într-o mie de bucăți. După asta îmi zice că îmi face niște injecții de oprire a contracțiilor și mă trimite acasă. Mă duce în salon, îmi pune aparatul de măsurarea contracțiilor pe burtă, o perfuzie și rămân în beznă.
În timpul ăla contracțiile deveneau din ce în ce mai dese. Pe la ora 5:00 dimineața vine o asistentă la mine și îmi zice: „Puiule, tu azi o să naști, mult succes”.
Pe lângă că eram chiaună de somn și de dureri, am mai primit și această înștiințare. La 6:00 am fost să mă verifice un doctor și aveam dilatație 6 cm. Am ajuns iar în salon unde iar mi-au măsurat contracțiile și am stat așa până la 8:00 când am avut următorul control.
Intru în cabinet, mă consultă doctorița și îmi spune: „Nu ai cum să ai numai 31 de săptămâni la ce burtică ai. Mergi la nasteri că ai dilatație 8 cm și în curând naști”.
Ma ia cu hapca asistenta, mă pune în căruț, îmi ia bagajul și mergem către sala de nașteri (era undeva pe la ora 9:00 deja). Stau și acolo vreo oră, timp în care simțeam că se topește și ultima rămășiță din sufletul meu. La ora 9:50 vine moașa la mine și îmi zice că e timpul să nasc.
Împing 30 de minute și iese un căpuț și ceea ce a urmat a fost groaznic. Am avut placenta infectată și lichidul amniotic verde închis. Nu vreau să dau detalii deranjante, dar el s-a născut cu malformațiă: gastroschisis (nedezvoltarea peretelui abdominal) și cu 1500g.
A aflat la naștere că băiețelul are intestinele în afara abdomenului și 10% șanse să trăiască! Empatia din spital, zero!
Cred că a fost cel mai dureros moment din viața mea. Nu știam dacă să plâng de fericire că îl văd sau de tristețe că îl văd în halul ăla. L-au luat repede și l-au băgat în incubator și de atunci nu l-am mai văzut o lungă perioadă de timp.
Doctorul cu care am născut nu își putea explica cum de nu s-a văzut până acum și cum pe primele ecografii ale mele scria data și nu coincideau săptămânile care rezultau în urma ecografiilor cu saptamanile pe care le avea copilul.
A ajuns la concluzia că bebelusul s-a orit din evoluție la 31 de săptămâni. Stau 2 ore la nasteri, timp în care s-a cerut transferarea lui la un spital de pediatrie din afara orașului.
Am semnat toate actele necesare și am putut pleca în salon. Nu am putut să mă ridic decât spre seară din pat când deja bebe era transferat. Zilele următoare am primit numai vorbe dure de la asistente de genul: „Păi și tu îl mai iei din spital?” sau „Și dacă moare ai cum să îl inmormânezi?”.
Am sunat ziua următoare să aflu starea lui și am aflat că are 10% șanse la viață și că a fost operat cu succes. După 2 săptămâni am ajuns prima dată la el și când l-am văzut nu mai voiam să plec. Mă simțeam ca și cum îmi abandonez copilul de tot.
Acum avem 7 luni și suntem cel mai puternic băiat. Prefer să rămân anonimă și să nu dau nici nume de spitale sau doctori. Am depus plângeri și doctorului care a ținut evidența sarcinii și primei doctorițe care mi-a făcut ecografia în spital.
Vreau să vă spun, celor care trec prin asta, fiți puternice deoarece voi le dati putere! Sunteți niște mame minunate și meritați să fiți lângă bebeluși. Oricât de greu mi-a fost mie să nu îl am lângă mine, mereu m-am gândit că el luptă pentru a veni acasă și așa a și fost.
Nu vă descurajați!. Și asta este pentru toate mămicile. Fiecare suntem speciale în felul nostru și trebuie să fim cu capul pe umeri.
Mulțumesc,
semnat o mămică de copil malformat”
Daca doriti sa va impartasiti povestea nasterii, sub toate aspectele fie ele pozitive sau negative, ne puteti scrie pe adresa de e-mail demamici@gmail.com sau pe pagina de Facebook De mamici.
