Nu mi-au placut niciodata copiii. Pana l-am tinut in brate pe al meu. Nu am avut niciodata instincte materne, pana cand maternitatea nu a venit peste mine. In cercul meu de prieteni, zambeam la vederea unui bebelus. Insa doar atat. Nu ma ofeream niciodata sa il tin in brate.
Ca sa ma intelegi mai bine, cainii chihuahua mi se pareau mult mai simpatici decat niste copii.
Pana si sotul meu parea ca are instincte materne mai puternice. Cand il vedeam in brate cu bebelusul prietenei mele, pur si simplu parea ca se descurca mai bine decat as fi putut eu vreodata sa o fac.
Ma speria gandul ca as putea sa ii fac rau daca nu ii tin crestetul cum trebuie. Sau gandul ca se pot transforma de la aceste creaturi mici, angelice, in niste micuti „monstri” care zbiara si arunca cu obiecte in jurul lor.
Ma bucuram sa ii vad zglobii si zambitori, insa doar atat. Preferam sa stau cat mai departe de ei.
Si nu eram singura care observase asta.
Eram la o nunta acum cativa ani si una dintre prietenele mele mi-a spus, extrem de sincer, ca nu ar putea sa ma vada mama. Nu isi poate imagina. „Pur si simplu nu inspiri acea chestie materna…”
Asa ca am dat din umeri, am luat o gura din paharul meu vin si nu m-am grabit sa o contrazic.
Poate ca avea dreptate.
Desi mereu mi-am imaginat ca voi avea la un moment dat copil si o familie a mea, in visele mele saream peste partea cu bebelusul si ajungeam direct la scoala primara, in timp ce stau si ii citesc seara povesti.
Nu mi-au placut niciodata copiii. Pana l-am tinut in brate pe al meu. Ce s-a intamplat dupa ce l-am nascut pe fiul meu
Fara sa planuiesc, am ramas insarcinata.
Si doar ce-am clipit o data din gene, ca ziua cea mare deja batea la usa.
Totul in jurul meu se schimba cu o viteza uluitoare incat nu aveam timp sa imi fac ganduri sau sa ma sperii.
Dupa cateva zile de cand am ajuns cu bebe acasa, s-a intamplat!
In ciuda problemelor cu lactatia, fluctuatiilor hormonale si lipsei somnului, instinctele mele materne si-au facut aparitia.
Cand fiul meu plangea, alergam catre el. Il luam in brate, il strangeam la piept si incercam sa il linistesc soptindu-i „Sh, sh, sh…”.
Ajunsesem sa il invat eu pe sotul meu cum se tine corect copilul, desi nu mai facusem asta pana atunci.
Acum are aproape 5 luni. Am reusit performanta sa il tin intr-o mana in timp ce golesc chiuveta cu cealalta. Imi dau seama exact fiecare tip de planset ce inseamna si, cumva, stiu ce am de facut ca sa il linistesc.
Uneori, trebuie sa imi reamintesc ca nu trebuie sa il tin mereu in brate. Se pare ca e noua mea activitate preferata.
Maternitatea nu e la fel pentru toata lumea. Dar mai ales, chiar daca bebelusii altor mamici te lasa rece, nu inseamna ca nu vei fi o mama grozava.
De multe ori ni se spune sa ii acceptam pe ceilalti asa cum sunt, chiar daca sunt diferiti de noi. Asa ca de ce nu am aplica aceeasi regula si in cazul mamelor?
Recent, am primit cel mai frumos compliment, urmat de o intrebare: „Te descurci atat de bine cu bebelusul, cum ai reusit sa iti dai seama ce ai de facut?”
Raspunsul meu a fost: „Nu am reusit. Si nici nu stiu cum o fac. O mama pur si simplu simte ce are de facut”.
