Și-au pierdut fiul la Colectiv, dar viața i-a binecuvântat cu o fetiță. Andreea Gabriela, fetița soților Marcela și Dorin Bucă, e în clasa pregătitoare și e de o inteligență sclipitoare, la fel ca fratele ei, Andrei. Au trecut 8 ani de la tragedia din Colectiv. Așa a rămas în memoria tuturor episodul din noaptea de 30 octombrie 2015, dintr-un club din Capitală.
Pentru zecile de părinți, însă, care și-au pierdut copiii în clubul Colectiv, tragedia nu s-a încheiat în acea seară. Ea abia avea să înceapă. Au urmat zile, luni, ani întregi de dor și durere, pe care doar un părinte le poate cunoaște în asemenea momente, atunci când își pierde copilul.
Durerea poate lua multe forme, iar pentru unii părinți, iată că ea a luat și formă de miracol.
Și-au pierdut fiul la Colectiv, dar viața i-a binecuvântat cu o fetiță, Andreea Gabriela
Soții Marcela și Dorin Bucă, părinții arhitectului Andrei Bucă, din Brăila, aveau puțin peste 50 de ani în ziua în care au aflat că Dumnezeu le-a răspuns la rugi și au fost binecuvântați cu un nou copil în viața lor.
La doi ani distanță de când l-au pierdut pe Andrei în clubul Colectiv, la vârsta de 29 de ani, în viața lor a apărut micuța Andreea Gabriela, o fetiță care a devenit cel mai bun leac pentru durerea lor.
Iar odată cu primele scâncete și primii pași pe această lume ai fetiței lor, soții Bucă învățau și ei să se ridice, după ce s-au simțit doborâți și să-și găsească puterea de a se bucura de viață, de noua lor familie, una din care energia și amintirea lui Andrei a rămas în continuare cât se poate de prezentă.
Interviu exclusiv cu Dorin Bucă, tatăl arhitectului Andrei Bucă, de la Colectiv: „Andreea este un copil deschis și m-a întrebat de el”
Reporter: În primul rând aș vrea să vă întreb cum au fost acești ultimi ani pentru familia dumneavoastră, de când Andreea a apărut pe lume?
Vă mai amintiți ce ați simțit atunci când ați văzut-o și ați ținut-o prima dată în brațe?
D.B: Era atât de mică încât mi-a fost frică să o iau în brațe. Dar până la urmă am luat-o în brațe, normal. E o gingășie rară și nu poți să exprimi în cuvinte prea multe lucruri. Rămâi mut de bucurie și cred că este foarte bine așa.
Pentru soția dumneavoastră cum a fost experiența maternității după vârsta de 50 de ani?
D.B: Ea a fost foarte sigură pe ea, că va reuși și că va putea, altfel nu am fi pornit pe acest drum. Soția mea este o persoană care a făcut și face și acum sport, aerobic, face și acasă. Din punct de vedere fizic nu au fost probleme.
Iar psihic, pe măsură ce sarcina a evoluat, a fost mai bine și pentru ea.
Andreea a început școala?
Și probabil a început să i se contureze mai bine și personalitatea pe măsură ce a crescut.
D.B: Da, este destul de bățoasă. Este mai dură decât Andrei, dar vorbim și de o altă generație. Copiii din ziua de azi se uită și la alt tip de desene, mult mai dure, iar asta cred că i-a făcut și pe ei mai duri.
Este pasionată și de desen, cred că ar i-ar plăcea și arhitectura, pentru că îi place foarte mult și să construiască. Îi place foarte mult și pictura. Ea ne mai zice din când în când „O să fac o expoziție”, pentru că are peste 100 de lucrări. Și are niște tablouri foarte reușite, unele în stilul suprarealist.
Ne-a desenat la un moment dat și pe noi trei cum ne ținem de mână, ca o familie fericită.
Și-au pierdut fiul la Colectiv, dar viața i-a binecuvântat cu o fetiță. Andreea Gabriela, fetița soților Marcela și Dorin Bucă, e în clasa pregătitoare și e de o inteligență sclipitoare, la fel ca fratele ei, Andrei
Pare să aibă o inteligență emoțională foarte dezvoltată pentru vârsta ei
D.B: Și Andrei a avut un IQ peste 140 și la Andreea se vede încă de pe acum. Ea scrie și citește singură de la vârsta de 5 ani, iar acum învață și engleză.
Anul acesta se împlinesc 8 ani de la pierderea fiului dv-stră, Andrei, la Colectiv. Și ați dorit mereu să îi păstrați memoria vie. Ce i-ați povestit până acum Andreei despre fratele ei, Andrei?
D.B: Nu am avut cum să nu îi păstrez memoria vie. Chiar și acum, vin colegi de-ai lui de prin Olanda, de prin Tenerife, se întâlnesc între ei, în memoria lui. Și o fac cu mare drag pentru că Andrei a fost cu totul deosebit și așa cum spune un coleg de-al lui, Andrei Ivănescu: „Andrei a fost cel mai gentleman om pe care l-am cunoscut.”
Iar Andreea este un copil deschis și m-a întrebat de el. „Andrei cum făcea?”, „Dar Andrei de ce făcea așa?”, iar noi vorbim, îi explicăm. Mai ales că noi trăim cu convingerea noastră că Andrei este și el alături de noi, dar că este plecat undeva departe și ne vom vedea cu el altădată.
Pentru noi e ca și cum ar fi undeva, ori pe o altă planetă, ori undeva la capătul lumii, și trăim mereu cu gândul că Andrei există și ne vom revedea cândva. Însă nu știm când.
Povesteați într-un interviu mai vechi că ați avut parte de multe coincidențe în ceea ce îi privește pe cei doi copii. Asemănarea fizică dintre ei, faptul că Andreea s-a născut în data de 30 la ora la care Andrei pleca din această lume… și pare că între ei există o legătură specială.
D.B: Au aceeași ochi verzi și aceeași frunte înaltă. Și bunul Dumnezeu a făcut în așa fel încât să se nască fată, nu băiat, ca să nu se considere a fi reîncarnare. Știți cum e, lumea poate crede și astfel, iar credința ortodoxă interzice această credință.
În sufletul dumneavoastră ce simțiți?
D.B: Că e sora lui Andrei. Și că ne-am fi dorit să îi avem pe amândoi.
Ati vorbit mereu la superlativ despre Andrei. L-ați numit „cel mai bun prieten, cel mai mare critic al meu și omul care și-a găsit un sens în viață”. Ce credeți că ar spune Andrei, privindu-vă pe toți trei acum?
D:B: Toți ne iubim copiii, e normal. Eu am avut o mare admirație pentru el, felul în care a muncit în viață și a reușit. Încă din studenție începuse să lucreze la un birou de arhitectură, deși eu puteam să-i asigur tot confortul.
Unul dintre cei care l-au crescut pe el este Kuki ( n.r – Ioan Tripa), băiatul care a plecat odată cu el. El a mai lucrat și cu chitaristul Vlad Țelea, au fost colegi, de aceea s-au și dus la concert.
Acum, dacă Andrei ne-ar privi, cu siguranță că ne-ar înțelege. El a avut întotdeauna față de noi dragoste și respect. El spunea despre mine: „Tata este părintele vapoarelor” și că știe că indiferent de orice, eu mă voi descurca în viață. A avut mereu încredere că vom reuși.
Și-au pierdut fiul la Colectiv, dar viața i-a binecuvântat cu o fetiță
Orice pierdere e dureroasă, dar pierderea copilului doare cel mai tare. Ce v-a dat putere în acești ani?
D.B: Credința în bunul Dumnezeu și în Maica Domnului. Fără asta nu reușești. Am crezut întotdeauna că bunul Dumnezeu va avea grijă și ne va scoate la capăt, iar din acest motiv nu mi-a fost frică de ce va aduce ziua de mâine.
Atunci când a apărut Andreea noi nu ne mai doream să facem un copil, dar a apărut și ca un răspuns la rugile noastre.
Eram la Mănăstirea Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava și după ce am ieșit din mănăstire m-am întors și m-am dus din nou la racla Sfântului Ioan. Am văzut un călugăr și m-a întrebat: „Ai pierdut ceva, ai uitat ceva pe aici?”. Și i-am zis că nu, doar că am simțit nevoia să mă întorc.
Peste ceva timp, a venit din urma mea și mi-a pus mâna pe creștet și mi-a spus: „Roagă-te, căci dacă te rogi fierbinte, o să ți se îndeplinească ceea ce îți dorești.”
Și ce v-ați dorit în acel moment?
D.B: Să avem un copil. Eram hotărâți. Noi am fost la mănăstire vara, iar răspunsul a venit de Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril.
De aceea ne-am și hotărât să-i punem numele Andreea Gabriela.
