O poveste despre pierdere și binecuvantare. Cristina a cunoscut durerea fara margini de a pierde un sufletel, insa viata a binecuvantat-o cu un baietel sanatos. Sunt multe mame ai caror copilasi se transforma in ingerasi din burtica. Nu apuca sa vada lumina zilei si nici chipul mamei lor. Pentru acele mame care pierd sufletele in primul, al doilea trimestru de sarcina sau chiar aproape de termen, durerea este de nedescris.
Numai o femeie care a trait sentimentul sfasietor poate empatiza cu adevarat cu alte mamici de ingerasi. Cristina a trecut printr-o astfel de pierdere imensa. S-a bucurat enorm la vestea ca va fi mamica, insa a trecut de la extaz la cea mai crunta agonie cand, la 11 saptamani de sarcina, inima copilasului din burtica s-a oprit. Pentru acele mamici care au cunoscut aceasta durere teribila, Cristina si-a impartasit povestea. Astazi, tanara mamica isi strange cu dragoste la piept baietelul sanatos si frumos. Darius este inima ei.
„Si prin povestea mea vreau ca cei ce ma citesc sa nu dispere si sa stie ca da, lumina este la capatul tunelului. Si oricat de mult ar ploua si ar tuna, curcubeul iese dupa.”
O poveste despre pierdere și binecuvantare. Cristina a cunoscut durerea fara margini de a pierde un sufletel, insa viata a binecuvantat-o cu un baietel sanatos
Va invitam sa cititi povestea Cristinei asa cum ne-a impartasit-o chiar ea:
„Ma numesc Cristina, am 25 de ani si un baietel de aproape 14 luniţe, Darius. Va citesc zilnic postarile, plang si ma bucur odata cu voi, citind povestile de viata ale mamicilor.
Eu o sa incep cu povestea mea, mai trista, dar dupa ploaie a iesit si curcubeul. M-am maritat cu sotul meu la varsta de 22 de ani, dupa 6 ani de relatie, pe 19/08/2018. Dupa casatorie ne-am gandit sa schimbam tara, asa ça din italia unde eu am stat 2 ani si el 8, am ajuns in Franta, la o parte din familia mea ce se afla deja acolo de mult timp.
Aici, in Franta, ne-am integrat foarte repede. Dupa 3 luni, am inceput sa muncesc ca secretara/ contabila intr-un centru de refugiati, iar sotul in constructii.
Ne doream un copil, dar parcam gandul ne era doar la cariera. Nu aveam timp.
In rutina cotidiana, uitasem de zilele de ciclu si m-am trezit pe 2 iulie 2019 ca aveam o intarziere de 3 saptamani. Am luat 2 teste ca sa fiu sigura. Au iesit pozitive. Ne-am bucurat enorm. Plangeam si radeam in acelasi timp, eram prea entuziasmata.
Bucuria nu a durat foarte mult timp. La 11 saptamani de sarcina, intr-o seara de joi, pe 22 august 2019, am avut scurgeri rosii. M-am dus la urgente. Acolo, la prima mea ecografie, doctorul care era foarte tanar, imi spune: „hmmmm il y a pas” – „nu este” 🥺 Nu am vrut, nu am vrut sa inteleg ce a spus si am intrebat: „CE NU ESTE?!?!”
M-a lasat singura spunandu-mi ca va reveni imediat. A chemat seful de garda, un doctor cu experienta. S-au uitat din nou si mi-au spus: „Ahh Oui. Malheureusement c’est en fausse couche” – „ah da, din pacate este o pierdere de sarcina.”
Mi-am simtit degetele de la picioare inghetand, iar senzatia de gheata urcand sus pana la creier. Am inceput sa tremur de frica, suparare, si dezamagire. Nu stiam daca sa plang sau sa urlu. I-am rugat sa se mai uite o data. Mi-au arata ca uterul meu este mare, dar fatul are doar 1,5 mm, si ca nu are batai cardiace. Mi-au spus ca trebuie sa urmez niste proceduri de chiuretaj sau tratament. I-am zis ca nu vreau, ca nu cred, ca nu sunt sigura si ca am nevoie de timp.
Vineri, pe 23 august, la 13 ore distanta, mi-au dat drumul acasa, la voia mea. Mi-am sunat doctorul ginecolog. Ea mi-a spus sa raman calma ca sunt tanara si ca nu toate lucrurile pe acest pamant putem sa le stapanim. Ajunsi acasa, suparata, sotul imi facuse supa de pui, sa ma linistesc. Dupa ce am mancat m-au apucat contractiile, durere insuportabila, nu fizic neaparat cat sufleteste. Stiam ca ma despart de copilul din mine. Da, din MINE.
Am pierdut mult sange pana a venit ambulanta sa ma ia. M-au bagat direct la chiuretaj deoarece aveam contractii dureroase si pierdusem sange. Plangeam si urlam de neputinta. Nu puteam sa mai fac nimic pentru primul meu copil. Erau 2 asistente ce ma tineau de mana, 2 doctori ce ma chiuretau pe rand. O alta doctorita ce era la calculator imi cauta liber pe sectia de operatii/ aspiratie. M-a intrebat la un moment dat daca era o sarcina dorita, si i-am raspuns plangand ca: „❤ Era cea mai dorita sarcina din viata mea. ❤”
M-a incurajat, spunadu-mi ca va face tot posibilul ca eu sa ma fac bine si sa pot face un alt copil. Mi-a spus ca sunt tanara si nimic nu este pierdut, ca nu putem controla viata. Sa fiu calma si sa raman puternica.
Mi-au spus sa urc la terapie intensiva, ca sa intru in blocul operator pentru a-mi face aspiratie. Mi-au spus sa imi scot verigheta si sa i-o dau sotului. Acest moment a fost pentru mine ca si cum il lasam pe sot singur si eu ma duceam cu fatul ce il pierdusem. Era ca un fel de adio. Aveam o disperare…
Toate au trecut fara probleme, insa eu eram moarta pe interior. Nu mai zambeam ca inainte, nu mai faceam glume. Nici la munca nu mai eram vivace. Traiam doar ca sa traiesc. Eram prezenta fizic, dar absenta moral.
Au trecut 3 luni. Eu si sotul ne-am propus sa concepem un alt copil. Nu ne-a iesit din prima incercare, iar lucrul acesta m-a dat si mai tare de pamant. În cele din urma, in luna decembrie 2019, chiar pe 25 dimineata am facut un test si mi-a iesit pozitiv. Am fost super bucurosi, insa eu tot cu frica in san stateam. Nu voiam sa il pierd si pe Darius.
O poveste despre pierdere și binecuvântare. Si da, soarta tot te pune la incercare…
Pe 6 ianuarie aveam bilet de avion Bucuresti – Charles de Gaules, Franta. Am plecat la 01:00 noaptea din Bacau cu un autobuz spre Bucuresti. La jumatatea drumului, pe la Focsani am simtit o scurgere. La baie cand ne-am oprit am ramas stupefiata de frica. Iar aveam scurgeri rosii. M-am rugat tot drumul sa ajung cu bine la Bucuresti, sa chem ambulanta.
Pe ambulanta plangeam, tremuram, eram paralizata de frica. Unul din ambulantieri imi zice: „ei, lasa, nu mai plange degeaba. Esti tanara. Ai toata viata inainte sa mai faci copii.”
Unii nu gandesc ce spun. Adica pentru el, copilul asta era deja pierdut. Nici macar nu era in masura sa dea asa verdicte si totusi a facut-o. La urgente, in Floreasca, m-au pus sa fac un test de sarcina. Am asteptat o ora sa mi se faca o ecografie.
In fine. Nu stiu cum m-am dezbracat ca sa ma pot pune pe acel scaun de control, dar cand am auzit bataile inimii, atat de puternice ca le aud si acuma in timp ce scriu, simteam ca se aude in tot spitalul.
Am inceput sa plang zambind in acelasi timp. Acel sunet mi-a dat o energie ca imi venea sa zburd. In 15 minute eram imbracata. Asteptam si taxiul in fata spitalului ca sa fug repede la aeroport, poate prindeam zborul. Am ajuns in Franta. Apoi, am avut grija ca de ochii din cap de aceasta sarcina. Acea scurgere era doar o bucata de sange ce era lipit de peretele uterului si care s-a eliminat. Cat am stat acasa, in timpul pandemiei, eu si sotul meu am facut 2 luni de miere. Am mancat de toate, ne-am uitat la filme, seriale. Am jucat jocuri, ne-am facut planuri. Ne bucuram de noi.
DARIUS MATEI a venit pe lume natural, la 39 de saptamani si 5 zile de sarcina, la ora 15:41, pe data de 24 august 2020, cu 3505 grame. El este bucuria, caldura si lumina din viata noastra. Ne umple toate golurile. Suntem fericiti ca am fost binecuvantati.
Si prin povestea mea vreau ca cei ce ma citesc sa nu dispere si sa stie ca da, lumina este la capatul tunelului. Si oricat de mult ar ploua si ar tuna, curcubeul iese dupa. Sa fim sanatosi si fericiti!
Una dintre cititoarele voastre,
Cristina”
Fiecare experiență a nașterii este unică. Ea este relatată așa cum a fost percepută de mămica în cauză. Dacă sunt cititoare care au avut parte de o altfel de experiență în aceeași unitate medicală (sau alta), le invităm să își împărtășească poveștile.
Dacă doriți să vă împărtășiți povestea nașterii, sub toate aspectele, fie ele pozitive sau negative, ne puteți scrie pe adresa de e-mail demamici@gmail.com sau pe pagina de Facebook De mamici.
Tot aici puteți atașa și fotografii pe care doriți să le faceți publice. Nu există limită de cuvinte. Ne rezervăm dreptul de a selecta poveștile care urmează să fie publicate. Prin împărtășirea poveștii și publicarea ei, vă asumați veridicitatea celor relatate!
