Nu vreau să-mi lovesc copilul, dar nu-mi pot controla furia. Ce facem când vedem negru în fața ochilor? Monica Reu spunea că „nu există ceva ireparabil în relația părinte – copil, atâta timp cât acolo există un părinte conștient”. Înainte de a fi părinți suntem oameni, ființe care au fost omuleți noi, bebeluși, apoi toddleri, preșcolari, școlari, preadolescenți și adolescenți. Am trecut cu toții prin aceste etape înainte de a deveni adulții de astăzi.
În toate aceste etape am acumulat un bagaj (mai mult sau mai puțin complex, cu experiențe frumoase sau cu traume, cu zâmbete, împliniri, frici). Acest sac imens și plin l-am adus în viața copiilor noștri în secunda în care ne-am gândit să-i aducem pe lume.
Părintele din noi nu are cum să se separe de copilul din noi, de educația, principiile, poverile, fricile pe care le-am dobândit prin părinții noștri care la rândul lor le-au primit de la părinții lor și așa mai departe până la cele mai adânci rădăcini ale arborelui nostru genealogic.
Nu vreau să-mi lovesc copilul, dar nu-mi pot controla furia. Crizele de furie. Despre „tantrumurile” părinților
Nu există persoană care să nu se piardă cu firea, care să nu se simtă copleșită de emoții și de furie, a cărei privire să nu se întunece și să facă sau cel puțin să se gândească cum ar fi dacă ar putea să lovească, să trântească, să spulbere tot din calea sa. Furia, la fel ca iubirea, vinovăția, bucuria, entuziasmul, nerăbdarea etc reprezintă și ea una dintre emoțiile cu care trebuie să trăim.
Nu ne înfuriem toți cu aceeași frecvență și cu aceeași intensitate. Sunt persoane care urlă, tantesc și lovesc de câteva ori pe zi, persoane care se înfurie foarte des, dar au un autocontrol foarte bun și reușesc să țină „dragonul” în lesă, iar altele care aparent nu se înfurie niciodată, dar în interiorul cărora clocotește la foc mic o furie latentă, gata să erupă în orice moment la umplerea paharului.
Spre deosebire de adulți, copiii nu au creierul suficient dezvoltat pentru a gestiona emoțiile puternice. Tocmai acesta este motivul pentru care izbucnesc în tantrumuri, fac crize de furie în care se tăvălesc pe jos, aruncă cu obiecte, se lovesc pe ei sau pe cei din jur.
Nu vreau să-mi lovesc copilul, dar nu-mi pot controla furia. Ce se întâmplă cu noi când ne înfuriem?
Furia nu este o emoție pe care vrem să o ignorăm, ci din contră. Trebuie să ne-o recunoaștem, să ne „împrietenim” cu ea, să fim atenți la semnalele pe care ni le transmite pentru a ajunge să ne cunoaștem limitele personale și pentru a reuși s-o ținem în țarc astfel încât să nu ajungă să determine un comportament neadecvat pe care ulterior să-l regretăm din toată inima.
Ascultă-ți corpul! Ce simți când te înfurii? Încearcă să te deconectezi și să te uiți la tine un minut. Învață să o vezi venind. Îți simți corpul înfierbântându-se? Te „ia cu călduri”? Simți un nod în gât? Pulsul e mai accelerat? Atunci trebuie să pornești alarma și să te îndepărtezi de copil.
Când furia ajunge să preia controlul, sistemul limbic, creierul nostru de animal intră în funcțiune, în timp ce cortexul prefrontal (partea rațională) ia o pauză. Cu alte cuvinte, în acele secunde, instinctul este cel care dictează corpului ce să facă. În momentele în care vedem negru în fața ochilor, „animalul” din noi iese la suprafață și preia controlul. Când furia atinge cotele maxime, autocontrolul se duce pe apa sâmbetei și ajungem să țipăm, trântim, lovim fără milă. După ce furtuna trece ne copleșește sentimentul de vină și spunem că „parcă nu eram noi în momentele acelea”.
Știi cât durează această abandonare a raționalului în brațele sistemului limbic? 90 de secunde. Un minut și jumătate. De atâta timp are nevoie sistemul rațional pentru a reintra în funcțiune. Practic, noi trebuie să reușim să ne controlăm 90 de secunde pentru a nu-i permite sistemului limbic să pună stăpânire pe noi și comportamentul nostru.
Ce trebuie să facem în momentul în care simțim cum se acumulează furia?
Când simțim indicatorii furiei (puls mărit, fierbințeală, nod în gât etc), ne îndepărtăm de copil și facem absolut orice în cele 90 de secunde necesare sistemului rațional pentru a ajunge din nou la cârmă.
În cartea „Copilul tău. Părinții tăi. Tu. Povestea adevărată a unei mame obișnuite” a Ioanei Chicet-Macoveiciuc, am găsit niște pași foarte bine explicați și ușor de pus în practică de către orice părinte aflat în pragul unei crize de furie. Când ne înfuriem extrem de tare, tot ce trebuie să facem este să rezistăm pentru 90 de secunde. Autoarea propune următorii pași:
1. Excludem din start varianta lovitului. Orice ar fi făcut copilul, oricât de grav ar fi comportamentul său, nu există motiv pe lumea aceasta pentru a-l lovi. Așa cum nu putem să ne lovim părinții într-o ceartă în contradictoriu, sau șefii când ne-au tăiat din salariu sau ne-au călcat în picioare printr-o decizie abuzivă, așa NU EXISTĂ variata LOVESC copilul. Pur și simplu, ne setăm mintea, ne impunem o regulă pe care să o respectăm toată viața.
Lovitura noastră nu face decât să doară, să sperie, să distrugă relația pe care o avem cu copilul, să-și piardă încrederea pe care o are în noi.
2. Conștientizăm furia: „M-am înfuriat, dar sunt responsabilă pentru ce fac. Nu furia mă are pe mine, nu ea conduce.” Respirăm adânc, cu o mână pe abdomen. Simțim că ne vine să facem lucruri rele, dar ne abținem. Ne gândim că noi deținem controlul.
3. Începem să ne mișcăm. Dăm din mâini și din picioare pentru că ajută la disiparea energiei negative. În tot acest timp nu ne apropiem de copil sub nicio formă.
Gata. Au trecut și cele 90 de secunde. Dacă am țipat, ne cerem scuze și îi explicăm copilului ce am simțit și de ce ne-am comportat așa. Copilul trebuie să vadă varianta umană a părinților lui. Văzându-ne pe noi cum reacționam când suntem loviți de furie, ei învață să-și gestioneze emoțiile. Dacă părinții țipă, trântesc, lovesc în momentul în care sunt furioși, copilul va prelua și pune în practică fix acest comportament neadecvat. Cum faci tu la furie, exact așa va face și el.
Nu există părinte perfect. Dacă ai țipat, pedepsit, ți-ai bruscat sau lovit copilul, dar conștientizezi că aceasta NU este o cale bună pentru educația lui, nu e prea târziu să schimbi ceva. Uită-te în interiorul tău. Descoperă elementele care îți declanșează furia și încearcă să găsești soluții pentru a nu mai ajunge pe marginea prăpastiei. Spre exemplu: dacă te înfurii foarte tare pentru că simți că nu mai ai niciun minut din zi pe care să ți-l dedici, vorbește cu soțul tău. Stabiliți 20, 30 de minute pe zi (sau mai mult, în funcție de programul fiecărei familii) în care el să stea cu copilul, iar tu să faci ceva pentru sufletul tău (o baie, să-ți aranjezi părul, mergi la salon, citești o carte, te plimbi singură pe străzi, bei un ceai în balcon etc).
Gândește-te la consecințele comportamentului tău asupra copilului. Un copil crescut în frică, care se teme de părintele său, va deveni un adult cu puțină încredere în sine care va fi tentat să se implice în relații abuzive, tocmai pentru că el așa vede iubirea.
