Oana Moraru: „Neascultarea copiilor nu este niciodată a copiilor”. Nu de puține ori auzim părinții plângându-se de faptul că cei mici sunt de necontrolat, că „nu ascultă” indiferent de metodele pe care le-au încercat și aplicat. „Orice i-aș spune parcă vorbesc la pereți”, „Este foarte obraznic”, „Mă calcă pe nervi” și câte și mai câte astfel de descrieri ale relației cu un copil care a devenit „imposibil”. Ei, în momentul în care relația cu cel mic devine foarte greu de gestionat este cazul să ne adresăm câteva întrebări, să analizăm ce anume cauzează situația și să găsim soluții viabile. Oana Moraru, expert educațional, oferă sfaturi foarte utile părinților, pe pagina sa de Facebook. „Neascultarea copiilor nu este niciodată a copiilor”, spune Oana Moraru. De ce devin copiii „imposibili” și unde ar putea fi problema, vă invităm să citiți în rândurile ce urmează.
„De ce zic copiii ”nu vreau!” Când își înfruntă ei părinții sau educatorii?
Neascultarea copiilor nu este niciodată a copiilor. Ci a relației pe care adultul o are cu ei.
Ce îi face pe copii să spună „nu” pur și simplu, când ți-e lumea mai dragă: nevoia de a readuce adultul de lângă ei înapoi în puterea lui. Puterea aceea care ghidează, inspiră, care nu se destabilizează în preajma copilului.
Cu toții avem nevoie să creștem, pentru o vreme, la umbra sigură a unui copac mai mare. Asta ne ancorează.
Dacă adultul nu este încă acest copac, copilul va induce relației cu acesta tot felul de crize, cu speranța subconștientă că ele îl vor trezi. Că îl vor scutura, amintindu-i să fie stabil, dădător de siguranță. Cu cât un adult se simte mai scos din pepeni, cu atât trebuie să îi fie mai clar că, pentru el, cel mic tot dă un semnal de trezire.
Numai adultul poate schimba relația, nu copilul. Nu-i putem cere lui să fie ascultător dacă frecvențele noastre de recepție sunt bruiate din interior.
Oana Moraru: „Neascultarea copiilor nu este niciodată a copiilor”. Cum și cu cine devin copiii „imposibili”, „obraznici”?
- cu adulții care îi iau personal, care se supără și cărora li se pare că sunt sfidați. Aceștia sunt cea mai ușoară victimă, pentru că au butoanele la vedere, ușor de apăsat. Cu cât un adult este mai ușor de destabilizat emoțional – furie, amenințări – cu atât mai frecvent va încerca cel mic să îl aducă în stare de explozie. Numai emoțiile intense au șansa de a-l trezi – speră, subconștient, cel mic.
- cu adulții care explică foarte mult, cicălitor, metodic, pedagogic. De multe ori, când explici de ce nu așa și de ce altfel, aluneci în justificări. Pentru copii, prea multe și insistente explicații pot fi interpretate ca un efort de a-i convinge, de a-i ruga, de te autojustifica;
- cu adulții care se tem să pună limite, să spună „nu”. Când cercul de siguranță trasat de acesta se tot mișcă, se tot lărgește, încă de la prima lui împingere/testare, copilul se simte singur, neînsoțit. Așa că își va provoca părinții până la exasperare, cu speranța subconștientă că aceștia își vor lua puterea înapoi, la un moment dat;
- cu adulții care folosesc mai mult limbaj administrativ în relație și prea puțin limbaj al inimii, al conectării, al jocului;
- cu adulții care îl judecă, îl critică, îl compară; adultul care pare mereu nemulțumit, care îi transmite constant că „se putea și mai bine”.
- cu adulții care își mascotizează copiii – care îi privesc ca pe trofee;
- cu adulții-elicopter, sau „spider-moms,/dads” care trăiesc, respiră prin, și care își dedică viața exclusiv copiilor lor;
Toți suntem, din când în când, câte puțin din fiecare adult de mai sus. Toxici devenim când operăm predominant dintr-una din variante.
Nu există copii neascultători. Ci reacții sănătoase, neapărat incomode, la relații încă neechilibrate. „Nu vreau!/N-am chef!” este un strigăt „Ajută-mă!””
Oana Moraru este consultant educațional, fondatoarea școlii private Helikon și creatoarea platformei Vocea Părinților. Are o experiență de 20 de ani în învățământ, unde a lucrat ca profesor de română și învățător.
