Dr. Ursula Sandner, life-coach, psihoterapeut, trainer, fondatoarea companiei Sandner Mind Consulting, si-a exprimat parerea cu referire la iubirea dintre parinti si copii, combatand prin argumente o veche zicala romaneasca aceea potrivit careia faci copii ca sa ai un sprijin la batranete.
Printr-o insiruire de cuvinte pline de inteles, Ursula Sandner a descris cum ar trebui sa arate de fapt iubirea neconditionata. Mai multe articole ale psihoterapeutului de succes puteti gasi pe site-ul sau personal sau in numeroasele carti publicate.
Dr. Ursula Sandner: Exista in mentalitatea romaneasca ideea cum ca trebuie sa faci copii, sa te sacrifici pentru ei pentru ca la batranete sa aiba ei grija de tine – adica sa-si sacrifice si ei ani din viata lor ca sa ramana langa tine si sa te ingrijeasca cand tu nu mai poti.
In acest scenariu, parintele face copii, se sacrifica pentru ei (poate sta in relatii disfunctionale pentru ei, investeste tot ce are mai bun in acel copil ca sa-si faca o asigurare la batranete, isi traieste viata prin acel copil si realizarile lui), iar copilul vine pe lume si este obligat sa-si asume o responsabilitate pe care nu a cerut-o si care ii conditioneaza viata.
Un astfel de parinte nu-si iubeste copilul pentru ceea ce este el, ci pentru ce poate sa faca pe viitor pentru parinte. Atitudinea acestor parinti, care fac un copil ca si investitie pentru viitor, care le repeta „eu iti dau acum ca sa-mi dai si tu cand nu mai pot”, care ii manipuleaza si santajeaza emotional, cerandu-i copilului sa devina sclavul vietii si nevoilor lui, este expresia pura a egoismului si egocentrismului.
Un parinte cu o astfel de mentalitate nu-si va creste copilul ca sa devina un adult autonom si de sine-statator, nu-i va da aripi sa zboare din cuib – cum ar fi normal, ci il programeaza ca pe un instrument de care sa se poata folosi el pe viitor. „Eu te-am facut, deci viata ta imi apartine”, „nu conteaza ce vrei tu, important este sa ai grija de mine si sa ma faci fericit”, „eu ti-am dat tot, mi-am sacrificat viata pentru tine, asa ca este normal sa imi recuperez investitia mai tarziu”, „eu am trait pentru tine, asa ca esti obligat sa traiesti si tu pentru mine”, s.a.m.d.
De multe ori, copilul ajuns adult nu doreste sa-si asume o responsabilitate pe care nu a cerut-o, cu care s-a trezit fara sa fi avut un cuvant de spus in privinta asta si se va revolta. Pe buna dreptate, ii va spune parintelui „eu ti-am cerut sa ma faci, sa-ti sacrifici viata pentru mine si apoi sa-mi ceri sa traiesc asa cum vrei tu?”, „M-ai adus pe lume ca sa devin sclavul tau?”, si va pleca departe de el.
Un copil nu este un instrument, o investitie „sigura” pentru viitor, ci este un om care a venit pe lume ca sa-si caute propria cale. Niciunde nu mai intalnim in natura o astfel de situatie, ci, la orice specie, atunci cand puiul atinge maturitatea, pleaca de langa parintii lui si isi cauta drumul propriu – aceasta este normalitatea.
Un parinte ar trebui sa faca un copil doar atunci cand poate sa-si asume demersul de a creste un viitor adult autonom, caruia sa ii dea aripi sa zboare si sa simta bucuria ca si-a facut datoria de parinte cand progenitura sa isi gaseste propria cale in viata.
Copilul nu-l faci pentru tine, pentru ca sa-ti asiguri tu batranetile (decat daca esti foarte egoist), ci pentru ca vrei sa oferi din prea-plinul tau si sa formezi o fiinta umana valoroasa. Copilul nu datoreaza nimic parintilor sai pentru ca el nu a cerut sa vina pe lume – a fost decizia parintilor sa-i dea nastere.
Nu te mai sacrifica pentru copilul tau ca sa-i ceri mai apoi sa faca acelasi lucru pentru tine, ci cauta sa ai o viata echilibrata si asigura-ti altfel batranetile. Copilul tau nu este sclavul tau din viitor, ci un om care apartine lumii.
