Am crezut că ni s-a terminat casnicia în primii ani după ce-am devenit părinți, dar nu era așa | Demamici.ro

Am crezut că ni s-a terminat casnicia în primii ani după ce-am devenit părinți, dar nu era așa. Din fericire pentru mine, dragostea de basm nu este o condiție prealabilă pentru o căsnicie fericită, dar mi-a luat ceva timp să descopăr ce este și să îi arăt și soțului meu.

Nu-mi amintesc să fi sărit în brațele soțului meu atunci când ne întâlneam sau în primele clipe de miere ale căsniciei noastre. Relația noastră a crescut din prietenie. A fost ușor, fără drama de la facultate cu care eram obișnuită. Am fost împreună aproape patru ani înainte de a ne căsători și nu ne-am îndoit niciodată de capacitatea noastră de a rămâne împreună în vremurile grele.

Dar la un moment dat, în primii ani de căsnicie, ceva s-a schimbat. Ne-am trezit că râdem mai puțin și ne certam mai mult. Am devenit experți în ținerea scorurilor, am păstrat ranchiună și am lăsat micile dezacorduri să se transforme în mari bătălii. Eram atât de învăluiți în propriile noastre perspective, sentimente și nevoi, încât ne-am neglijat unul pe celălalt. Negam că suntem la fel de responsabili pentru argumentele și luptele noastre inutile. Nu eram același cuplu care eram la început.

Am crezut că ni s-a terminat casnicia în primii ani după ce-am devenit părinți

Fără să-mi dau seama, înrăutățeam lucrurile. Felul în care am tratat conflictul l-a pregătit pe soțul meu pentru eșec și a provocat o deconectare suplimentară între noi. M-am ținut de greșelile lui și de lucrurile pentru care m-am supărat, așteptând ca el să compenseze toate modurile în care m-a dezamăgit. Mi-am descărcat sentimentele, am cerut empatie și apoi m-am închis sau am plecat când el nu a răspuns așa cum mi-am dorit.

M-am convins că el era problema – nu era suficient de sensibil, de romantic sau de disponibil. L-am învinuit pentru schimbarea relației noastre. L-am învinuit de fiecare dată când schimbam un sărut de noapte bună pentru tratamentul tăcut și un spațiu rece între noi în pat.

În apogeul unui moment de ceartă memorabilă în al doilea an de căsnicie, cuvântul divorț a spart tăcerea. Cuvântul era mai degrabă o cerere și o amenințare, dar și o întrebare. Amândoi eram consumați de furie și răni – sentimente care în cele din urmă s-au stins în confuzie și înfrângere dintr-o altă neînțelegere. Dar ideea unei vieți unul fără celălalt a fost semnalul de trezire de care aveam nevoie. Am decis că relația noastră merită lupta.

Căsătoria noastră s-a simțit ruptă, dar nu a fost așa

Devenisem atât de concentrați pe noi înșine și pe tot ceea ce credeam că ar trebui să facem, încât am lăsat căsnicia noastră să se descurce singură. Ne-am gândit că munca grea de a alege persoana „potrivită” a fost deja făcută – ca și cum am putea să o tăiem de pe listele noastre de lucruri de făcut. În loc să creștem împreună, am început să ne despărțim. Ne-am comportat mai mult ca niște colegi de cameră decât ca soț și soție – doi oameni care și-au petrecut mai mult timp iubindu-și câinele decât unul pe altul.

Trebuia să schimbăm felul în care gândeam despre căsătorie

Ne-a luat ceva timp să ne dăm seama unde am greșit și cum am putea repara o parte din daunele aduse relației noastre, dar să recunoaștem că am fost pierduți a fost primul pas.

La început ne-am uitat la alte cupluri – cele care păreau fericite – și ne-am întrebat ce fac ei altfel decât noi. Ne-am întrebat cum au făcut să pară atât de ușor. Poate trebuia doar să mergem în mai multe vacanțe, să facem mai mult sex sau să facem mai multe cadouri?

În cele din urmă, nu a existat o soluție rapidă pentru problemele noastre. Abia când ne-am concentrat mai mult unul pe celălalt, am descoperit câteva obiceiuri și comportamente care trebuiau schimbate.

Primul pas (și cel mai greu) a fost să ne lăsăm ego-urile să treacă pe bancheta din spate și să recunoaștem motivele pentru care am fost atât de defensivi și ne-am învinovățit unii pe alții.

Am crezut că ni s-a terminat casnicia în primii ani după ce-am devenit părinți. Cum am renunțat la divorț

Al doilea a fost să nu mai evităm conversațiile grele și să ne ascundem de problemele noastre.

Iar al treilea pas a fost să nu mai comparăm relația noastră cu alte cupluri (reale sau fictive), ceea ce ne-a lăsat inevitabil să ne simțim nepotriviți unul pentru celălalt.

A trebuit să ne adaptăm prioritățile, astfel încât să putem lucra la repararea relației noastre. A trebuit să ne stabilim intenția de a crea genul de relație pe care ne-am dorit-o, în care ne apreciem cu adevărat, ne susținem și ne simțim în siguranță împărtășindu-ne speranțele, visele și temerile.

Ne-am dat seama că să facem o plimbare sau să stăm în curtea din spate a fost mult mai plin de satisfacții decât să stai tăcut în fața televizorului.

Ne-am dat seama că să ne ignorăm până vineri seara nu era tocmai cea mai bună modalitate de a începe weekendul sau de a inspira orice tip de intimitate.

Ne-am dat seama că singura modalitate de a trece dincolo de luptele noastre era să ne facem timp pentru conversațiile incomode, vulnerabile și uneori dureroase pe care le evitam atât de des.

Ne-am dat seama că a face din căsătoria noastră o prioritate însemna că trebuie să fim dispuși să ne recunoaștem greșelile și să avem încredere unul în celălalt pentru a trece dincolo de ele.

Am crezut că relația noastră s-a terminat în primii ani după ce-am devenit părinți. Copiii ne-au readus împreună

Odată ce am devenit părinți, a trebuit să reînvățăm importanța (necesitatea) de a ne face timp unul pentru celălalt. A fost tentant să ne ignorăm nevoile într-un efort de a le oferi băieților noștri ceea ce își doresc (adică toată atenția pe care le-o putem acorda). Ceea ce au nevoie cu adevărat sunt doi părinți care se iubesc, au încredere și luptă pentru ei.

Au nevoie de părinți mai puțin preocupați de felul în care arată pe Facebook și mai preocupați de modul în care se arată unul față de celălalt.

Putem vedea acum că nu avem nevoie de o căsnicie de basm pentru a fi fericiți sau chiar pentru a fi părinți buni. Trebuie doar să ne iubim pentru ceea ce suntem, să ne iertăm pentru ceea ce ne lipsește și să sărbătorim căsătoria pe care o avem. Dacă putem face asta, fericirea noastră pentru totdeauna ar trebui să vină de la sine.

Text mother.ly

Vezi și: Catre sotul meu: „Dragule, te-ai nascut sa fii tata de fetita!” | Demamici.ro

Vezi și: Scrisoare catre sotul meu: nu mai sunt aceeasi, dar te rog sa ma iubesti oricum | Demamici.ro